Anul Radu Petrescu (3)

Comparat cu Gide şi Thomas Mann, de către Nicolae Manolescu şi cu Marin Preda, Camil Petrescu şi Rebreanu, de către Mihai Sin, scriitorul Radu Petrescu ne-a părăsit timpuriu, la 31 ianuarie 1982. Trecerea sa în eternitate a produs o profundă îndurerare, dar şi o mare pierdere pentru literatura română. Numele lui Radu Petrescu este purtat de o importantă librărie din Municipiul Bistriţa, dar şi de Liceul din Prundu Bârgăului, localitate a cărui cetăţean de onoare post-mortem, a fost declarat scriitorul.
„Ocheanul întors”, sau „Jurnalul de la Petriş şi Prundu Bârgăului”, după cum l-a denumit Costache Olăreanu, cu ocazia Saloanelor Culturale „Liviu Rebreanu”, de la Bistriţa, în noiembrie 1987, a fost considerat, de Ioan Ilieş, drept „seismograful sensibil al unei vieţi, al devenirii scriitoriceşti, al vocaţiei didactice a lui Radu Petrescu, venit să se împlinească sub tâmplele încărunţite ale Călimanilor şi Heniului.” Explicaţia acestui titlu o dă chiar autorul, în ultima pagină: „A trebuit să privesc cu ochianul întors, prin lentila care depărtează, ca să nu-mi fie sfâşiată şi hârtia. Rămân şi aşa, pe faţa ei, destule zgârieturi.”
Cred că acest minunat pasaj radupetrescian, un adevărat moto al întregii sale opere, adeseori menţionat, dar prea puţin analizat de critici, reprezintă, în mod enigmatic, adevăratul mesaj, al unuia dintre scriitorii de certă mărime, din literatura noastră postbelică. Trecând infernul înconjurător printr-un filtru optic, ochiul lui Radu Petrescu înregistrează emblematicul, miniaturalul, selectând fascinante detalii, discrete şi aparent inofensive, dar pline de substanţă şi persistentă aromă intelectuală. A evitat, magistral, întotdeauna, să descrie sau să comenteze anumite aspecte şi întâmplări cotidiene, legate de vremurile grele pe care le-a trăit, conştient că nu trebuie să participe la anumite fapte sau să înregistreze detalii, ale unor acţiuni, care l-ar fi compromis, aducându-i chiar şi posibile necazuri. Deşi libertatea de a scrie era, în acei ani, limitată, iar conţinutul operelor literare era dirijat politic, perspicacitatea lui Radu Petrescu a intuit traseul cel mai sigur al eternităţii operei sale.
Metodologia sa de lucru înfruntă cu sfidare şi indiferenţă presiunea evenimentelor politice, cărora nu le acordă nici-o concesie, fiind convins că notările lui diurne, de imagini şi idei, adevărata sa hrană, dar şi antidotul său intelectual care-l imunizează, nu vor rămâne simple piese de sertar. Pentru Radu Petrescu viaţa materială nu a fost niciodată pe primul plan. El avea o a doua viaţă, în care descoperise „detaşarea de lucruri şi avantajele interioare ale stărilor contemplative, regulile construcţiei lucide, fără risipă de cuvinte, şi faptul că literatura este un uriaş organism irigat de sânge propriu”, aşa cum menţionează Gheorghe Crăciun în „Doi într-o carte”, cel care a avut o „profundă afinitate pentru cărţile lui şi pentru felul lui de a fi ca om şi scriitor.” Radu Petrescu este scriitorul care nu a făcut nici-un compromis, deranjând doar pe acei despre care, nu a scris nici măcar o frază, poate din considerentul că aceştia, pentru el, nu existau. A dus o viaţă grea, pe care a închinat-o scrisului, sorbind, în tăcere, din măreţia nemărginită a spaţiului şi timpului, celor mai frumoase locuri, imortalizată în jurnalele sale.
„În timp ce beam marea orelor diurne am găsit mijlocul de a o bea şi pe cealaltă, a cerului nocturn, înstelat.
Norii, culise în mişcare.
Răsăritul soarelui, cădere de cortină.
Spectacolul stă sub legea tăcerii, a abstracţiei, a geometriei pure. La ora când mai toţi oamenii dorm.”
Câtă filozofie şi cât de multă poezie emană din aceste superbe rânduri, care constitue un adevărat epilog, în „Ocheanul întors”.
Poetul bistriţean Ioan Pintea î-şi exprimă părerea, în „Mic jurnal discontinuu”, că Radu Petrescu şi Petru Creţia „au privit, „neîntrerupt „ cerul” şi se întreabă „dacă n-au avut oare, prin aceasta, darul „rugăciunii neîncetate” despre care vorbeşte Pavel tesalonicenilor ? Amândoi sunt în cer. Norii şi cerul vorbesc despre ei. Cărţile lor vorbesc, cum nimeni n-a mai vorbit vreodată, despre nori şi cer.”