Archiud, vatră de veşnicie românească

Sat românesc în nord-estul Câmpiei Transilvaniei, între dealuri blajine, pajişti în geana soarelui şi solide păduri de stejar. Înconjurat de mărgele, Ocniţa, Comlod, Orosfaia, Stupini, Brăteni, Budurleni şi la 7 km. est, Teaca cea administrativă, largă şi şerpuitoare.
Certificat de naştere, oficial, anul 1293. Totdeauna sat românesc cu ceva maghiari. Punct de obsrvaţie, deluşorul Dumbeţ. Cătune ţinându-se de mână, După Deal, Fundătura, Podirei, Hânsuri, acesta din urmă adus în literatură de duioasa scriitoare, cu rădăcini aici, doamna Melania Cuc. Locuire continuă, vase din neolitic, locuinţe de suprafaţă şi cuptorul de pâine din veacul opt.
Cătunul Hânsuri s-a mutat ceva mai spre sud, lângă punctul central de observaţie, Dumbeţ, pentru protecţie. Prea mult rău şi prea mulţi răi şi atunci. A stat bine ascuns de codrii haiduceşti. Are acum 700 de suflete, printre care 30 de maghiari şi 15 romi, trei Biserici, şcoală generală, cămin cultural, casă parohială. Are şi multă linişte când vântul se face că pleacă.
Acum o sută de ani vedem case din lut cu o singură cameră, toată familia se adăpostea aici şi nu era motiv de discordie. Mai târziu s-a ridicat şi camera de valori, nu sta nimeni în ea, doar lucrurile valoroase şi eventual oaspeţi de seamă. Şi tinda din mijloc. Şi târnaţul şi cămara, după cât de vrednici erau gospodarii. Cingeie ţesute de mâini muncite îmbrăţişau pereţii împreună cu icoanele şi farfuriile de lut, iar paturile, lăzile şi mesele erau copleşite cu cuverturi sau covoare ţesute la război iarna când gospodinele se făceau şi făleau că au mai mult timp, în realitate n-aveau niciodată. Ţigla şi uneori catranul păzeau de ploaie. Erau şi locuinţe fără horn, fumul din sobă mergea direct în pod unde carnea de porc aştepta să fie tratată. Nu erau nici frigidere dar erau gropi adânci în pământ şi legumele din toamnă se ţineau bine până când erau folosite. Cuptorul de pâine nu lipsea, nu lipseau nici grajdurile şi fâneţele care ţineau între ele, drăgăstos, şurele. Hambare cu porumb şi grâu erau în găbănaş, iar curtea era bine garnisită cu coteţele groh grohilor, corbiţa oilor, găinare, fântâna cea din piatră şi cu pălărie.
Bărbaţii au cămaşa lungă, peste şolduri, cu guler drept proptit cu o florală cusătură, mâneca largă, iţari din pânză ţesută în casă, totdeauna albi, strâmpţi pe picior, pieptar nu obligatoriu, din piele de oaie şi broderii, la tineri mereu alb, cu ciucuri roşii, galbeni, albaştrii, cureaua lată şi din piele, neagră sau maro, cu buzunare, cizme cu carâmbul înalt dar şi bocanci şi o pălărie cu borul mare, neagră, din stofă sau lână, bărbaţii necăsătoriţi nu aveau pălărie.
Femeile au cămaşă cu guler rotund, cusut cu motive florale sau geometrice, cu fir de mătase negru, cu mâneca încreţită şi strânsă la pumni în fodori, iar pe mânecă vedem cusături negre pentru femeile mai în vârstă şi bogate şi bine colorate, pentru începătoare în special. Poalele sunt din pânză albă, dantelate şi cusute ca şi cămaşa. La costumul de sărbătoare, în faţă, în loc de şorţ, întâlnim o cătrinţă, şorţ mai îngust, purtat în faţă şi în spate, ţesută, iar dedesubpt cătrinţa are dantelă sau ciucuri. Dacă ai şi pieptar, acesta este din piele de oaie, cu broderie sau cusături din mătase roşie. Pieptarul este totdeauna negru sau maro închis. Pe cap, femeile mai în vârstă au năframe negre, fără broderii, iar cele tinere au ciucuri din mătase şi sunt deschise la culoare. Culoarea de fond a portului popular este albul, iar pânza costumelor este ţesută din in, cânepă sau lână. Acum iarna se poartă ceptare şi cojoace din piele de oaie şi căciuli.
Acum, la începutul postului Sfintelor Paşti, femeile aduc pe rând pomeni pentru morţi, în fiecare sâmbătă până la Joia Mare, ele fac colaci pentru pomenirea celor adormiţi. Colacii sunt duşi la Biserică, însă în sâmbăta dinaintea Duminicii Floriilor, femeile duc colacii la cimitir, aprind lumânări şi pun mărţişoare pe mormintele rudelor, mărţişoarele acestea sunt ramuri de salcie înmugurită, sfinţite de preot şi oferite credincioşilor în Duminica Floriilor. În săptămâna luminată, începând de joi, seara se face slujbă în Biseică, sunt deniile. În noaptea Învierii Domnului credincioşii, cu lumânări aprinse în mâini, cu preotul în frunte, înconjoară Biserica de trei ori. În ziua de Paşte, după Sfânta Liturghie, curtea Bisericii este loc de bucurie, de întâlnire între credincioşi, mari, mici, tineri, bătrâni, care ciocnesc ouă roşii cu urarea „Hristos a Înviat, Adevărat a Înviat”. A doua zi de Paşte este obiceiul udatului fetelor, feciorii le stropesc cu parfum şi primesc la schimb zâmbete, mute promisiuni, ouă roşii, pască şi vin. Parcă oferă prea puţin şi primesc prea mult. După 40 de zile, de Rusalii, sătenii ies în ţarină, la marginea satului şi preotul binecuvintează holdele.
Acum şi la Archiud a zornăit modernismul. Curent electric, televizoare, calculatoare, frigidere, maşini de spălat, asfalt, maşini. Şi acum este linişte la Archiud, dar este un fel de altă linişte. Şi parcă şi simfonia vântului are o altă partitură.