Ariadna Maximiuc, o poetă delicată

Profesoara din Iaşi, membră a Ligii Scriitorilor Români, vine în lumea poeziei cu o suavă delicateţe, fiorul său liric a „izgonit liniştea, din leagănul tăcut al cerului”, sfârşind „în ultima floare de tei.”

Intrând puţin în atmosfera bacoviană, cu „vise de plumb rostogolite din lasoul nopţii”, doamna Maximiuc, până la urmă, „fisurează curba timpului, înghesuind secunde în tipare de foc”, chiar dacă „murim cu fiecare secundă”. În „străzi pustii” poeta „adulmecă-n noapte paşi” şi vede „doi străini în noapte tălmăcind uitate, risipite şoapte” şi dacă tot vorbim de „Ultima şoaptă”, atunci vedem cum poeta noastră ascultă „cum timpul creşte” şi „ultima şoaptă” se izbeşte de cer, „ca un pumnal de fier.”

Şi pentru că intrase nostalgic în apăsarea bacoviană, poeta din Iaşi intră cu nonşalanţă în sfera eminesciană, cu o bună tandreţe.

           „Din larg spre tine mă întorc

             Şi mă ascund de nemurire

             Sunt valul ce sărut-un ţărm

             Prin spuma mării, din iubire.”

Parcă ţâşneşte de undeva din valuri, poezia, purtătoare de începutul iubirii, care decide absolut, „să mă iubeşti cu orice chip.” Prin ochii doamnei Ariadna - ce nume de fior prin literatura vremurilor - văd, în farmecul depărtărilor, o fata morgana care se alintă.

Pentru doamna Ariadna, de ziua sa, timpul acesta repede curgător se va opri puţin, iar eu îmi permit a-i atârna la gât, o salbă de stele!