ARMONIA CA PROFESIUNE DE CREDINŢĂ

Cartea "Rugăciunea cântată", Ed. Eikon, scrisă de Menuţ Maximinian şi închinată Profesorului Arhidiacon Cornel Pop este, în primul rând, o carte-elogiu, o carte-omagiu,

care descrie, până în cele mai mici amănunte, cu recunoştinţă şi delicată admiraţie, pur şi simplu, viaţa unui om oferită din plin ca ofrandă muzicii corale româneşti.

Născut într-un spaţiu aparte, de interferenţă culturală – Sălaj – Satu-Mare – Maramureş – Prof. Arhid. Cornel Pop s-a stabilit în Bistriţa şi a devenit un bistriţean autentic; a întemeiat aici, pe ruinele unei tradiţii „precare”, o mişcare corală de prestigiu, recunoscută şi apreciată binemeritat.

Când vorbeşti despre mişcarea corală bistriţeană, pronunţi în primul rând numele dirijorului Cornel Pop, iar când spui Cor, Corală, Societate Corală, rosteşti acelaşi nume. E o evidenţă, e un adevăr, pe care istoria muzicală locală, sunt sigur, le va reţine ca atare.

Chiar dacă nu întotdeauna „vremile” au fost de partea lui, eroul acestor pagini, în contradicţie făţişă cu rostirea Cronicarului, a stat cu demnitate deasupra lor. Nu a fost uşor, dar a fost frumos. A fost greu pentru că timpul, poate că nici oamenii şi nici instituţiile nu erau pe măsura consecvenţei, forţei şi proiectelor acestui dirijor tenace. A fost frumos pentru că peste toate a biruit Muzica, ideal de neconfundat, pentru care

a trăit, trăieşte şi pe care nu l-a abandonat niciodată.

Îl cunosc pe Cornel Pop încă din anii ’80. L-am întâlnit prima dată undeva între Casa de Cultură a Sindicatelor şi Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, pe strada Odobescu, nu departe de casa în care locuieşte şi de Biserica la care slujeşte în fruntea minunatei Corale „Andrei Mureşanu”. Aici îl reîntâlnesc, din ce în ce mai des, şi acum. Zona aceasta este spaţiul în care el se mişcă şi în viaţă, dar şi în amintirile mele.

Îl regăsesc mai întotdeauna, ca la prima întâlnire: discret şi ferm, răbdător şi tenace, zvelt, înalt şi entuziast. Seamănă mult cu muzica pe care o slujeşte. Fie că e vorba de cântarea bisericească, fie că e vorba de cântarea laică. L-am văzut de atunci de nenumărate ori pe scenă, în Biserică, la mari evenimente culturale, la Praznice şi sfinţiri de Biserici, slujind lui Dumnezeu şi oamenilor, şi convingerea mea, în ceea ce priveşte muzica şi viaţa, cântarea bisericească şi cântarea laică, a prins contur, e evidentă şi are un singur nume: Armonie. Armonia este, cred eu, profesiunea de credinţă a lui Cornel Pop. Stilul lui Cornel Pop. În Biserică, acasă, în familie, în comunitate, pe scenă.

Spun acest lucru pentru că ştiu cât de mult luptă, profesionist şi cu toate armele, împotriva dizarmoniei şi împotriva a tot ceea ce este dizarmonic, a tot ceea ce deranjează nu numai urechea, dar şi inima. Din profesiunea aceasta de credinţă, din stilul acesta, desprind, pe cât mă pricep, un singur mesaj: acela de a trăi muzical, adică de a trăi, de a convieţui, pe cât e omeneşte posibil, nu între partituri şi note false ci, dimpotrivă, în duhul apropierii, al iubirii jertfelnice, care anulează contrariile, monotonia, zgomotele de fond şi dizarmoniile. Muzica ne cere cam ceea ce ne cere şi Evanghelia: să trăim pur şi simplu în armonie.

Cartea lui Maximinian Menuţ e o carte scrisă cu multă sinceritate şi căldură, din suflet, participatoriu. E un exerciţiu de admiraţie în care autor şi personaj spun o poveste

fascinantă şi precisă, vibrantă şi înaripată despre felul în care, inefabil, muzica transfigurează vieţile noastre şi ne oferă, neparcimonios, partea de sacru de care avem, totuşi, atâta nevoie.