Automulţumire

Din paginile ziarului am luat cunoştinţă de unele acţiuni de mai mare amploare dedicate cotidianului nostru, ca de exemplu: „Zilele Răsunetului”, sărbătoare care are deja o anumită vechime şi poate va fi o tradiţie a presei locale, desfăşurându-se an de an la un registru superior.

Anul acesta, Serbările Răsunetului au avut o dublă semnificaţie, şi anume: aniversarea a 40 de ani de la naşterea cotidianului Ecoul. Răsunetul şi cinstirea şi preţuirea celor care zi de zi pun câte o cărămidă la temelia cotidianului, material şi spiritual: patroni, sponsori, colaboratori şi cititori cu vocaţie, care pe lângă internet, acea formă de comunicare de mare viitor, răsfoiesc şi ziarul, strângând mâna celor care îl creează – redactori şi colaboratori, care fac totul din pasiune şi nu au pe primul loc partea financiară cu toate că nu depăşesc unităţile de măsură ale standardelor sociale de la ordinea zilei.

Să motivez titlul acestui articol – AUTOMULŢUMIRE, pe care nu l-am dat întâmplător, ci din dorinţa sinceră de a-mi exprima mulţumirea şi satisfacţia că Dumnezeu m-a ajutat ca timp de 40 de ani, încă de la primul număr, să slujesc cu credinţă şi corectitudine presa şi pot să mă declar cu mândrie că sunt un veteran şi niciodată nu am dezinformat cititorii. Am făcut totul în favoarea emancipării poporului român din toate punctele de vedere – social, profesional, economic şi spiritual. De asemenea, am luptat pentru cooperarea tuturor forţelor intelectuale şi spirituale indiferent de domeniu, confesiune şi profesie.

Un alt motiv de automulţumire este şi faptul că de 40 de ani sunt abonat fără întrerupere la acest ziar. Deci, de patru decenii, din familia mea nu a lipsit ziarul, aducându-i sincere mulţumiri soţiei pentru că nici într-o lună nu a ezitat plata abonamentului.

Cuvintele mele sunt reflecţii despre starea şi semnul presei, a celor ce o coordonează spre a se îndrepta în ceas aniversar spre înaintaşi, cu cele mai profunde sentimente de descoperire a oamenilor şi a umanităţii lor proaspete.

În cei 40 de ani, scrisul pentru mine este rodul unei chemări, a unei vocaţii, dar pe parcurs a devenit însăşi viaţa mea. În scris mi-s şi durerile şi bucuriile şi visurile. Ca dovadă, cele 6 volume, 4 în viaţă şi 2 în curs de apariţie „În vârful peniţei sunt documente, cronici ale timpului, o evaluare a activităţii jurnalistice”.

Un om care scrie, în concepţia mea, este un om deosebit pe care niciodată nu-l ignor, deoarece cele scrise spun ceva pentru a regăsi o vitalitate nouă de regenerare a rolului presei în societate, a jurnalistului ce are menirea de a regăsi lumea şi umanitatea pierdută, a relaţiei dintre presă şi umanitatea clipei istorie.

Ca un veteran al peniţei, am urmărit, în cei 40 de ani, să ridic prestanţa ziarului, să-l fac cunoscut în ţară şi în afara graniţelor, inclusiv peste Ocean, fiind apreciat de cititori şi colaboratori, cât şi de alte cotidiene: Curier de Chişinău, Plaiuri Săcelene, Cuvântul liber din Tg. Mureş şi chiar cotidiene din SUA – din patria calculatoarelor Microsoft, Seattle.

În acest an aniversar îmi vin în minte atâţia oameni deosebiţi ce au slujit presa pe bază de voluntariat, care au făcut totul din suflet şi pentru suflet din diferite zone ale judeţului: Bistriţa, Năsăud, Sângeorz-Băi, Beclean, Nepos, Rebrişoara, Telciu, de după Bistriţa, Valea Bârgăului, cât şi din Cluj, Blaj etc., oameni care au în obiectiv un plan de coagulare a forţelor spre emanciparea societăţii în ansamblul ei, fără deosebire de rang social sau profesional, pentru că a vorbi despre cineva pentru faptele sale, nu înseamnă a-i da ceva, ci doar a recunoaşte, o dimensiune conceptuală, principală şi umană. Rolul lor este recunoscut şi, totodată, necesar, ignorarea lor este identică cu şoferul care se angajează la un drum lungă, fără roată de rezervă.