Avem timp pentru toate

Zilele acestea, cu poezia lui Octavian Paler, „Avem timp”, din volumul „Scrisori imaginare”: „Avem timp pentru toate/ Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga/ să regretăm c-am greșit și să greșim din nou/ să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine/ avem timp să citim și să scriem/ să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,/ avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,/ avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu/ Avem timp pentru ambiții și boli,/ să învinovățim destinul și amănuntele/ avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare/ avem timp să ne alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile/ avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm/ avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem/ avem timp să primim lecții și să le uităm după aceea/ avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem/ Avem timp pentru toate./ Nu e timp doar pentru puțină tandrețe…”
Am citit „Ora spitalelor”, de Ana Blandiana „Păstrați un moment de tăcere/ Pentru ora spitalelor,/ Ora în care toate spitalele lumii așteaptă,/ Când bolnavii se ridică pe jumătate în paturi,/ Să poată vedea dacă ușa pentru ei se deschide./ În ora aceea spre spitale alunecă dulciuri,/ Se rostogolesc portocale pe caldarâm într-acolo,/ Borcane cu gem și compot, ciocolată-/ Atâtea metafore pentru dragostea prietenilor./ Bolnavilor li s-a interzis consumul de dulciuri/ Și se ridică pe jumătate în paturi să vadă/ Prietenii înșiși intrând,/ Dar prietenii sunt ocupați,/ Și chiar de-ar veni, portarul păzește intrarea./ Bolnavii – e tot ce pot face – așteaptă, de aceea/ Păstrați un moment de tăcere/ Duminica între două și patru.”
Primesc volumul recent din seria de filosofie de la Editura „Litera”. Este „Simone de Beauvoir” și citesc cu drag: „S-a scris mult despre genul de cuplu format de Sartre și Beauvoir. Urâți de unii și admirați și imitați de alții, au devenit un etalon al cuplului modern și deschis… au fost numiți amanții libertății. Nu au trăit niciodată sub același acoperiș, împărțind o casă. Viața lor se petrecea public, sub ochii tuturor, în hotelurile în care trăiau majoritatea timpului, în cafenele, transformate în scene ale dezbaterilor filosofice… Era Paris, iar ei se identificau cu acel Paris… Raporturile lor se distingeau prin libertate. „Astfel, nimic nu ne limita – zicea Beauvoir -, nimic nu ne condiționa; noi înșine ne cream legăturile cu lumea… Au recunoscut semnele gemene pe fruntea noastră. Relația lor era bazată pe diferența dintre iubirea esențială – a lor – și cele contingente, e bine să cunoaștem și iubiri contingente, spunea Sartre. Au făcut o înțelegere, după cum explica Simone: Niciodată nu ne vom înstrăina unul de celălalt, niciodată unul nu va apela la celălalt degeaba și nimic nu va prevala în detrimentul acelei alianțe; însă trebuia ca aceasta să nu degenereze niciodată nici în constrângere, nici în obișnuință. Cu orice preț, trebuia să evităm să se ofilească…. Nu numai că niciunul nu avea să-l mintă vreodată pe celălalt, dar nici nu avea să disimuleze nimic.”
Am avut timp. M-am gândit. Sunt câțiva oameni care n-au uitat de mine. Ei au sădit în inima mea iubire. Ei merită să rămână. În rest, și în viață, tabla mai trebuie ștearsă din când în când…