Balada lui Aurel Podaru

Aurel Podaru, de meserie inginer agronom, şi-a făcut ucenicia într-un gostat de pe malul Prutului, în fosta regiune Suceava. După doi ani, se întoarce în Ardeal şi ocupă un post la G. A. S. Ţaga din judeţul Cluj. Însă nu pentru multă vreme, căci în vara aceluiaşi an, 1967, în urma unei restructurări a agriculturii de stat (restructurare prin comasare), i se desfiinţează postul şi, spre norocul lui (am zice noi acum), intră în învăţământul agricol din Beclean. La şcoala de tractorişti, ca să folosim populara titulatură a instituţiei cu pricina. Ca profesor. Timp berechet pentru a face, pe lângă obligaţiile didactice, şi ceea ce-i place lui cel mai mult: literatura. De aici încolo, tânărul profesor-inginer începe să scrie şi să publice. Iar acum, după 50 de ani de la “descălecarea” sa în oraşul de pe Someş, timp în care înregistrează o “recoltă” editorială de peste 20 de cărţi (proză, istorie şi critică literară, cronici plastice, publicistică culturală), Aurel Podaru oferă cititorilor săi o plachetă de numai 44 de pagini, care conţine un singur poem (în 12 secvenţe): “baladă pentru şcoala de tractorişti”. Placheta, care marcheză debutul său editorial în poezie (fiind totodată şi un „bonus” pentru cei 75 de ani pe care i-a împlinit în această toamnă), a apărut zilele trecute la Editura NEUMA din Cluj-Napoca (manager Andrea H. Hedeş) şi este girată de o generoasă prezentare a lui Horia Gârbea. O reproducem mai jos.
“Balada lui Aurel Podaru, autor cu experiență literară și de viață care impresionează, este o «Iliadă» comică în variantă scurtă: lupta Omului cu majusculă cu «omul-nou» visat de patria și agricultura socialiste. Calul Troian este aici tractorul. El e simbolul «luptei cu inerția». Pămîntul trebuie arat, discuit, semănat ca să iasă din el păpușoi și oameni noi. Cu talent, haz, dezinhibare și nostalgie, Aurel Podaru ne explică felul în care a demonstrat: oameni se pot face, dacă ai harul didactic. Oameni noi nu, nici extratereștrii nu pot! O carte fermecătoare, cu un lirism bine ascuns între faldurile unor savori epice și lingvistice. Aurel Podaru are urechi de prozator, ochi de poet și nici cu nasul nu stă rău. «Nu-ți face griji, Aurele!… În scumpa noastră patrie şomerii au dispărut». Dar poeții nu, nici măcar la Beclean.”
Exemplificăm cu o secvenţă din practica în producţie a elevilor (clasa al cărei diriginte pare a fi chiar autorul) participanţi la strângerea recoltei din podgoriile unui gostat renumit din judeţ.Iată şi versurile cu pricina:
“a doua zi la unsprezece fix/ a sunat goarna// pauză de-o ţigară băieţi/ cine n-are tutun/ să vină la mine// dar ei nu m-au crezut/ eram convinşi că glumiţi/ sau ne puneţi la încercare/ dom’ diriginte a zis duhănaşu/ (cum l-au poreclit colegii/ pe lucaci andrei pentru că era/ cel mai mare fumător din clasă/ şi nici un professor n-a reuşit/ să-l prindă fumând/ sau cu ţigări asupra lui)// de aceea nici n-am îndrăznit/ când ne-aţi întins/ pachetul de carpaţi/ fără filtru/ deşi salivam ca şi câinele lui pavlov// eu am văzut cu ochii mei/ a zis şi ceteraşu/ (bazga traian)/ dar nici acum nu pot crede/ că-i adevărat ce am văzut// prea ne cântaţi în strună/ dom’ diriginte/ chiar nu vă temeţi/ c-o să vă reclame/ cineva la partid?”
Într-o şcoală cu regim cazon, unde elevii, internişti sută la sută, sunt supravegheaţi pas cu pas de către pedagog şi profesorul de serviciu, şi îndoctrinaţi, printr-o susţinută educaţie ateist-ştiinţifică, gestul noului cadru didactic poate părea deplasat, ba chiar periculos pentru formarea “omului nou”. Dar eterna relaţie profesor-elev, care părea imuabilă, anunţă acum vreme în schimbare. Balada lui Aurel Podaru oferă soluţie/ soluţii. Citiţi-o şi vă veţi convinge.