BÂRGĂUL LITERAR ŞI ARTISTIC 12 ANI DE LA PLECAREA DINTRE NOI A LUI TEO VRĂSMAŞ

Născut la Prundu Bârgăului în 4 noiembrie 1931, Teo Vrăsmaş a fost un desăvârşit profesor, director de şcoală la Tiha Bârgăului şi Matei, director de cămin cultural, în comunele Tiha Bârgăului şi Parva, desfăşurând o bogată activitate cultural artistică în multe localităţi ale judeţului, cu deosebire în Valea Bârgăului şi a Someşului, la Sângeorz Băi, unde a trecut în veşnice la 17 aprilie 1998.

Licenţiat în geografie, profesorul Teo Vrăsmaş a obţinut toate gradele didactice, având rezultate deosebite la catedră şi în cercetarea ştiinţifică, susţinând comunicări la diferite simpozioane şi întocmind numeroase lucrări de specialitate, dar şi desfăşurând o bogată activitate cultural artistică, fiind un desăvârşit animator cultural şi poet.

Deşi a scris foarte multe versuri, a publicat, în timpul vieţii, doar câteva poezii, în Răsunetul şi Gazeta de Bârgău, lăsând în urma sa numeroase manuscrise, dintre care multe au dispărut, dar unele dintre cele rămase au fost publicate, postum, în Gazeta de Bârgău, Răsunetul şi Mesagerul literar şi artistic, precum şi în trei volume şi o plachetă bilingvă româno – franceză.

Volumele cu poezii care au fost publicate, postum, sunt următoarele: “Drumeţie şi poezie”, “De dragoste si dor”şi “Versuri rebele”, apărute la editura bistriţeană Karuna, prin grija profesoarei Rafila Mureşan, şi “Nori dantelaţi” (“Nuages danteleaus”), apărut la Editura Eikon, din Cluj – Napoca, prin grija lui Nicu Vrăsmaş, fratele poetului.

Ca semn de recunoştinţă, pentru întreaga sa activitate, în anul 2001 Consiliul Local Prundu Bârgăului a acordat profesorului Teodor Vrăsmaş, titlul de Cetăţean de onoare (post-¬mortem), al comunei natale.

În 17 aprilie 2010 s-au împlinit 12 ani de la trecerea în eternitate a lui Teo Vrăsmaş, dar opera lui, în mare parte încă nepublicată, sperăm să vadă în curând lumina tiparului, pentru ca Teo să nu fie niciodată uitat.

ULTIMA NOAPTE

În noaptea aceea

Vuiau apele şi munţii

Şi oamenii erau ascunşi.

Şapte osândiţi la moarte

Simţiau fiorii morţii reci

Închişi într-un beci.

Hortiştii aprindeau

Şi se retrăgeau.

Bârgăul era-n flăcări.

Cerul- fumuriu şi înnourat

La focul atrocităţilor

Părea mânios.

Un plutonier hortist

Strigă tăios: tu!

Ieşi şi ia-o-nainte!

Drumul fu scurt.

Un pocnet de armă

Şi omul căzu.

Apoi, altul... şi altul

Şase bărbaţi şi-o fată

Da ! au fost împuşcaţi

De hortişti

La poalele Heniului

Sub cer fără lună

Azvârliţi într-o groapă

Comună.

Şase au murit pe loc

Din primul sau al doilea foc.

Doar unul singur a supravieţuit

Trezindu-se ... a fugit

Cu frica-n sân

Nu era împuşcat mortal

Preotul Pop Augustin.

El a povestit apoi oamenilor

Ce s-a -ntâmplat

În noaptea aceea rece de octombrie

Cand vuiau apele şi munţii

Şi oamenii erau ascunşi

Iar hortiştii se retrăgeau

Ca o ultima labă

A călăului nazist.

Cei şapte împuşcaţi la poalele

Heniului

Sunt martirii Bârgăului.

În memoria lor

Închin aceste versuri de slavă

Pentru curajul cu care

Au înfruntat moartea

Pentru inima lor bravă

Pentru jertfa lor de luptători

Antifascişti ... Da

Dar nu comunişti

Ci bârgăuani de frunte

Cinstiţi şi iubiţi.

TEO VRĂSMAŞ, Prundu Bârgăului, 1949

LĂSAŢI BRAZII SĂ CÂNTE

La rădăcina voastră, brazilor,

Am poposit de-atâtea ori

Şi mi-am vărsat prin lacrimi

Necazurile tinereţii şi răul

De-a răsunat întreg Bârgăul.

Voi, ocrotitori de linişti

Mi-aţi ascultat plânsul şi ruga

Mi-aţi dăruit icoana vieţii de poezie

Şi-aţi stropit sufletul meu

Cu apa izvoarelor, vie.

Din cetinile voastre răvăşite în vânt

Făceam în serile de amintiri un cânt

Un cântec de dor

Ce l-am privit în zarea cea albastră

Cum mi-1 aduce rândunica în zbor

În zborul său de pasăre măiastră.

Voi, brazilor,

Ademenitori de graiuri şi culegători de doine,

Din coaja voastră am stors

Lacrima visurilor mele

Şi-am smuls inimii primul vers

Scris cu slove de stele.

Cântecul meu e cântecul vostru

Ce miroase a sevă de brad şi de răşină

A sânge de lemn şi viaţă.

Munţilor, cărunţilor,

De ce-aţi lăsat brazii muţi, ca de gheaţă?

Fără de grai,

De ce nu-i lăsaţi să vorbeasca?

Brazii ne-ar spune multe.

Ne-ar vorbi despre ani ca despre zile

Poeţii ar scrie movile de cărţi

N-ar mai mâzgăli nişte file.

Lasati brazii să vorbească, să cânte,

Să clocotească zarea de imnuri

Şi apele să curgă de izvoare flămânde

Printre stâncile înalte, fumegânde.

Lăsaţi...lăsaţi brazii să cânte.

TEO VRĂSMAŞ, Bistriţa, 1949

CÂNTEC DE PRIMĂVARĂ

Cat mi-s de dragi padurile-nverzite

Şi primăvara-aceasta timpurie

Cu ploi mănoase, zile însorite

Şi chemarea către poezie.

Şi dorurile cu lumini umplute

Le-oi plămădi cu ce am mai avid

Să coc pâinea idealurilor multe

In cuptorul ăstui veac torid.

Şi-am să pornesc prin ţară-n drumeţie

Cu-această pâine-n traistă drept merinde

Să te cunosc frumoasă Românie

Şi să te cânt în versuri potrivite.

Să-ţi cânt pământul, gloria străbună,

Limba şi portul nostru strămoşesc

Şi viaţa ce ne-o vrem mereu mai bună

Cum n-a fost neam de neamul romanesc

Adânc plecaţi, cu fruntea în ţărână

Vă preaslăvim străbunilor viteji

Ni-e românesc idealul şi inima-i română

Noi, strănepoţii voştri, suntem treji!

TEO VRĂSMAŞ, Bistriţa, 1950