Lucian Gruia. Fructele măiestriei poetice

              Mai puțin cunoscut în spațiul literar al Ardealului, dar  cu o mare cuprindere în cel bucureștean, inginerul electronist Lucian Gruia, originar din orașul Dej, este poet, scriitor și critic lirerar, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu un palmares editorial impresionant. Poemele sale ardente sunt copleșitoare prin puritatea expresiei și intensitatea trăirilor. Volumul  ,,Poeme putrede ”este scris la temperatura sufletului și vibrează în fiecare cuvânt folosit, pe care îl șlefuiește ca pe cel mai de preț diamant. Este o poezie polivalentă, bogată în conținut și idei, dar mai ales în reflecții existențiale.

             Titlul volumului este o metaforă cu transparente  aserțiuni în lumea adevărului, având o dimensiune etică și socială profundă. ,,Visam că Parlamentul României era un arbore cosmic care susţinea ţara,/iar parlamentarii, fructele sale, pe care tot aşteptam să se coacă./Au trecut mai multe legislaturi şi nu s-a întâmplat nimic semnificativ, dar niciun parlamentar nu a fost schimbat./-Nu s-au copt încă! – mi-au spus preşedinţii camerelor deputaţilor şi senatorilor./Am început să îmbătrânesc dar situaţia a rămas aceeaşi./Cum să văd dacă fructele s-au copt? Să scutur pomul, nu am destulă forţă./Am intrat cu mașina în el.../Au căzut toate fructele. Erau putrede ! ”

( Vis cu parlamentarii ). Poemele lui Lucian Gruia sunt de fapt fructele măiestriei poetice, trecute prin toamna gândirii sale.

            Acest volum este structurat în trei mari capitole: Destinul spart, Poeme putrede și Catedrala cu o mie de turle. Cartea se încheie cu un Poem final. Asemeni lui Dan Barbilian, matematician de profesie, Lucian Gruia confirmă impactul științei cu literatura. Volumul la care fac referiri, pare a fi o oglindă a sufletului unui om care a trecut prin multe frământări ale vieții. Prin poezie își exprimă bucuriile, dar și unele neîmpliniri peste care picură un strop de autoironie. M-aș opri asupra poemului ,,Speranța ”, care este o farsă-macabră plină de umor, cu aluzii la crudele realități ale vieții cotidiene, mai ales la cele despre viața cărților și a scriitorilor :

          ,,După zeci de ani grei, de lectură năprasnică,/am publicat, în sfârşit, pe banii mei adunaţi cu multă trudă,/volumul de versuri Speranța/… Am dus cartea la libraria ILUZIA şi am ocupat un raft întreg cu multe exemplare/… Am aşteptat cu înfrigurare câteva zile /şi ţuşti la librărie: /-S-a vândut ceva?/-Nimic bătrâne, nimic…./M-am dus atunci cu cărţile lângă o tarabă cu zarzavaturi, la piaţă./ Lumea zâmbea văzându-mi volumele pe masa pliantă,/unii chiar le răsfoiau amuzaţi, /cineva chiar a mărturisit că sunt frumoase,/dar de cumpărat nu a cumpărat nimeni.../Apoi m-am dus la restaurante, de lux, /dar nici un magnat nu a dorit să cumpere nici o carte. .../Am alergat la preot să-mi oficieze slujba  de înmormântare creştinească a SPERANŢEI./Am dorit să fie îngropată în pământul trupului meu,/în piept, în locul coastei din care /Dumnezeu a făcut-o pe Eva./Spre  surprinderea mea, preotul Posomorâtu a acceptat,/contra costului unei înmormântări obişnuite:/ - Că doar tu te îngropi, nu-i aşa?/ -Desigur părinte, ce rost mai are să trăiesc fără SPERANŢĂ?/Mi-am pregătit un praznic de pomină, cu fripturi, vin din belşug, ţuică/ Şi am invitat pe toţi prietenii mei scriitori: critici literari, poeţi, prozatori, directori de edituri etc (ce dracu o fi cu ei că sunt aşa înfometaţi? - m-am întrebat deseori, văzându-i la lansările de carte unde rad şi sting tot, dar cartea n-o cumpără )... După ce au obosit de înfulecat, cineva a rostit:/ Ce să facem pentru pomenirea poetului?/După o îndelungată pauză, o voce timidă a şoptit:/Să-i citim un poem din SPERANŢA./ O clipă s-au uitat miraţi unii la alţii şi au decis:/-Bine, să auzim:/ Şi cineva, urcat pe un scaun a citit./Frumoasă poezie, ia să mai citim una./Şi aşa au citit toată cartea./Apoi, fiecare a luat câte un exemplar şi a plecat./Sufletul meu privea detaşat de lângă streaşina casei./Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după asta, /pentru că m-am înălţat ”..Este cel mai amuzant scenariu poetic al literaturii noastre contemporane.

            Un capitol care impresionează cititorul este cel al poeziei de dragoste, de o rară sensibilitate, îngemănată cu plăsmuiri de unde erotice - un mănunchi de versuri închinate femeii, ca femeie a visului ridicată pe un soclu al venerației masculine: ” Vino spre mine / aşa cum vii primăvara / desculţă prin ploaie // Dăruieşte-mi-te / aşa cum te dăruieşti izvorului, / fără un gând de păcat // Cum părul ţi-l desfaci în vânt, / desfă-l şi pentru degetele mele / căci şi eu sunt ca ploaia şi ca vântul, / cu sufletul pierdut …” (Firesc),  sau minunatele  versuri din poezia Muza : ,, o femeie frumoasă coboară de pe deal /și soarele a răsărit./Nu știu dacă femeia sau soarele coboară de pe deal,/eu văd un răsărit nesfârșit./O femeie frumoasă coboară de pe deal,/îi așez sub picioare petale de flori/și iată că, sub pașii ei, dealul a înflorit ”.

           Nici sentimentul nostalgic nu este neglijat, încercând să recompună peisaje paradisiace în maniera mitologizantă a lui Lucian Blaga : ,, Printre satele proaspăt spălate de ploaie, / Întinse pe dealuri la uscat, / Întâlneşti deodată vacile sfinte /Aureolate de roiul muştelor albe. // Încetineşti, claxonezi, /Ele se dau la o parte / Curgând domul pe asfatlt, /Bulgări de pâine fierbinte, Mănăstiri de noroi, / Fluvii de foci albe. // Deschizi geamul, / Atingi frunţile umede, coamele blânde; / Ritm de corăbii arhaice vibrează în degete / Arunci ţigara, accelerezi… // Nici nu ştii când ai părăsit raiul ” (În goana maşinii, pe malul Someşului  )

         Lucian Gruia scrie o poezie fluentă și autentică, care abundă într-o bogăție de metafore de-o aleasă frumusețe ce curg, precum versetele unei cântări biblice. Și toate sunt pornite dintr-o gândire rafinată și un limbaj deosebit de expresiv, din vâlvătaia unei simțiri de mare intensitate,  cum rar ne este dat s-o întâlnim : ”Imense prăbușiri/ În canioanele gândului/ Suflul lor dezrădăcinează păduri;/ Zdrențele sufletului meu,/ Fumegând diafan,// Încendiază o clipă/ Indiferența orașului.” (Implozie)

        Prin poezie, autorul conversează cu titanii artelor , Constantin Brâncuși și  Lucian Blaga,  se întoarce cu sufletul spre cea care i-a dăruit lumina vieții, așa cum o face în poemul ,,Mama ” : ,,Mamă, unde ești  ?/Și frunzele pomilor au început să tremure,/ O pală de vânt îmi mângâia obrajii/ Și se făcea lumină, tot mai multă lumină ”. Și cum este firesc, Lucian Gruia este și un mare iubitor de țară, așa cum se exprimă în versurile : ”Nu există poet care să nu spună/ Că Țara sa e Sfântă!// Dar iată cum o Țară Sfântă/Se luptă cu o altă Țară Sfîntă,/ Iată Țările Sfinte/ Înecând în sânge alte Țări Sfinte,/ Pentru ca să se vadă/ Care Țară e mai Sfântă/ Între Țările Sfinte!” (Țările Sfinte)

         Poeziile lui Lucian Gruia poartă o mare încărcătură emoțională, sunt pline de miez, de substanță tratată estetic.Universul său liric sintetizează condiția umană aflată sub traumele lumii contemporane.

Mircea Daroși