Nelu Urcan, colegul meu de bancă din anii de liceu...

Cum absolvisem clasa a VIII-a la Școala numărul 1 din Câmpia Turzii și trecusem exa­menul de admitere la Liceul Teoretic din localitate (astăzi Liceul „Pavel Dan”), așteptam cu emoție să-mi cunosc noii profesori și colegii din clasa a IX-a...

Nu știu cum s-a întâmplat, dar s-a nimerit să-l am coleg de bancă, încă din prima zi de școală, pe Nelu Urcan! Venea din Luna, satul din ve­cinătatea Câmpiei.

Nu mi-a fost ușor să mă împrie­tenesc cu Nelu! Un copil mai mereu trist și îngân­durat, timid și tăcut, care părea să ascundă o mare suferință! Și chiar așa era! Suferința lui Nelu era fără margini! Am aflat că-i murise mama, de care era tare apropiat, și că singurul sprijin care-i mai rămăsese, fratele mai mare, Ghiță, tocmai plecase la Cluj, de­venind student la Agronomie.

Dar de-acum Nelu era colegul meu de bancă și tare-mi doream să am alături un prieten cu care să împart nu doar grijile, multe și gre­le care-l apăsau, ci și bucuriile pe care doar vârsta - aveam doar 15 ani - și farmecul anilor de liceu, le pot oferi!

M-am bucurat când am aflat că și lui îi place să citească. Și mie îmi plăcea! Și amândurora ne plăcea și să scriem! Dar lista autorilor și cărților citite de el era im­presionantă! Mai mult, și-a făcut curaj și mi-a arătat câteva poezii pe care le scri­sese. Erau niște bijuterii! Firește, acela a fost momentul în care eu m-am oprit în a mai scrie versuri! Și, mai mult, a fost și momentul în care „l-am pârât” pe „poet” profesoarei noastre de română, doamna Victoria Iovian…

Ei bine, încetul cu încetul, Nelu, prietenul și colegul meu de bancă, a în­ceput să-și ia avânt! A câștigat, rând pe rând, fază după fază, concursul de po­ezie „Tinere Condeie”! Ce bucurie și ce mândrie pe noi, cei apropiați lui, când am aflat că el este câștigătorul pe țară al ace­lei competiții!

Succesele „poetului liceului” au continuat, subliniate, de fiecare dată, și la „gazeta de perete”, al cărei responsabil devenisem!

O bucurie rară ne aduceau va­canțele pe care le petreceam în satul părinților mei, de la poalele Munților Apu­seni, Agrișul Ierii! Acolo ne aștepta, de fi­ecare dată, un prieten special, călugărul Iacob Pașca, preotul cu mare har al Agrișului, preot care avea să-l atragă și pe Nelu spre cele sfinte!

Într-un carnet al meu, Nelu consemna, după una dintre vacanțele petrecute în Agri­șul Ierii:

Prin livezile vechi ale-Agrișului

Coboară, galbene, pâclele toamnei

Peste tihna-ngropaților

Sus, peste-arhaice, sure coclauri

Pâlpâie-o mantie neagră

Și-un zâmbet senin se-nfiripă pe zări

Un gând se născu și zbură de pe-un deal

Ființa senină, cu zâmbetul său

Ieși pe vecie din bine și rău...

***

Au trecut și cei patru ani de liceu. Eram în anul 1974. Îmi amintesc de strădania colegilor să găsească un text-motto potrivit pentru tabloul de absolvire. Cum? Doar noi aveam poetul nostru! Așa că Nelu n-a avut în­cotro și ne-a scris un text avântat, potrivit ace­lor vremuri și potrivit vârstei noastre:

Ci noi suntem Timpul și ducem cu noi

Făclia din stele aprinsă.

Și-n clipe-nsorite-om privi înapoi,

Spre marea-Amintirii, țesută de ploi,

De vise cu aripa-ntinsă.

Tot la acea vreme, Nelu avea să-și facă debutul, în revista „Napoca Universitară”, care, și ea, era la început de drum...

***

A urmat studenția. Nelu a intrat la Filologia Clujeană, impunându-se drept unul dintre redactorii importanți ai "Echinoxului", revista de mare prestigiu a filologilor clujeni.

Am avut șansa să le fiu coleg de cameră, la căminul "Avram Iancu", lui Nelu și câtorva dintre colegii lui, în vremea în care „veteranii” Radu G. Țeposu, Ioan Groșan, Lucian Perţa și George Țâra făceau senzație cu grupul fondat de ei, „Ars Amatoria”!

Ce vremuri! Și ce oameni! Și ce echipă selectă, echipa anului din care a făcut parte Nelu Urcan, o echipă care-i cuprindea pe Mircea Bercean, Mihai Dragolea, Vasile Filip, Constantin Groza, Marius Iosif, Viorel Mureșan, Gabriel Petric, Ileana Popa - viitoarea soție a lui Nelu, Ilie Rad, Simion Răchișan, Octavian Soviany, Traian Ștef, Mihai Tropa...

***

Și evoluția lui Nelu avea să fie una strălucită! După absolvire s-a stabilit la Bistrița, împreună cu soția sa, Ileana - fosta lui colegă de facultate, devenind unul dintre dascălii cei mai respectați și mai apreciați ai județului Bistrița-Năsăud.

Firesc, întâlnirile noastre s-au rărit odată cu trecerea anilor, dar prietenia a rămas aceeași, până în ultimele lui zile de viață! Cum aceeași a rămas și bucuria amândurora la împlinirea câte unuia dintre visele cu „aripa-ntinsă”, din anii copilăriei noastre!

A fost un luptător dârz Nelu Urcan, a câștigat multe și îndrăznețe bătălii, dar, din nefericire, ultima bătălie a pierdut-o, nedrept și mult prea devreme!

Trecut în lumea de „dincolo”, poetul Ion Urcan i-a dăruit literaturii române, la pleca­re, o operă valoroasă și durabilă! Iar mie, colegul lui de bancă din anii de liceu, mi-a lăsat amintirea unei prietenii aparte!...

Un gând bun pentru sufletul tău, Nelu Urcan!