Poezia ca exercițiu de echilibru. Despre Fulgere de gânduri de Adrian Talabă

Poetul Adrian Talabă din Galați este membru al cenaclului „Noduri și Semne”, al ASPRA-Asociația Scriitorilor pentru  Promovarea Realizărilor Artistice, este redactor al revistei Boem@, autor al mai multor volume de poezie și totodată participant premiat la festivaluri literare naționale și internaționale. Cel mai recent volum al său Fulgere de gânduri se înscrie în această continuitate și poate fi citit mai degrabă ca o sinteză a unei viziuni poetice deja stabilizate, cu  stil literar și un univers filosofic propriu.

Scrisul poate ține de o vocație literară latentă, dar este și un refugiu în spațiul estetic, un exercițiu nobil de socializare, oferind, prin publicarea cărților, intrarea într-o confererie generoasă, cum este cea a scriitorilor.

 Am citit Fulgere de gânduri și mi s-au relevat ca fiind mai complexe decât simplele „flashuri” ale unei imaginații romantice. În cazul de față, deși poemele nu poartă cicatricile confruntării directe cu realul dur al socialului sau cu biografia personală explicită, ele sunt generatoare de emoție. Poezia  pare să evite realitatea contextuală și concretul existențial. Nu ține cont de vârstă, de energii distribuite pe generații, nici de acel spațiu social denumit clar. Poetul preferă să lucreze cu simboluri la general uzitate. Această opțiune, cred eu, este rodul căutării unei rezolvări a problemelor umanității printr-o „terapie” estetică. În timp ce poezia zilei, în mare parte, se înverșunează, Adrian Talabă își plasează creația într-o zonă pe care o numim, uneori, poezie vindecătoare, aleasă. Poate că lumea de azi crede că versul șlefuit ca briliantul nu mai este necesar, dar tot lumea iubitoare de poezie vine și validează acest gen al poemului de contemplație.

Lirismul este calm, fără accente de ironie sau zbucium zadarnic. În oglindă cu poezia românească contemporană, care mizează adesea pe corporalitate și autobiografie asumată pentru a crea o tensiune șocantă a discursului, această poezie mi se pare rodul unui autor care știe să mânuiască sintagmele, dând uneori senzația de previzibilitate a scrisului. Metafora este abundentă și, deși nu surprinde prin noutate (îngeri, lumină, umbră, ploaie, aripi, tăcere, cer), oferă o stare de „refresh” cititorului, îndemnându-l să citească și să caute și alte cărți semnate de Adrian Talabă. Am identificat și o repetare simbolică, ceea ce poate da senzația de uniformizare a tonului poetic, probabil pentru că autorul scrie într-un soi de continuitate, de recuperare a timpului și a ideilor încă nespuse. Sunt poeme care se diferențiază mai greu între ele și care, privite în plan arhitectural, ar putea constitui un singur poem amplu, cu aceeași esență și același mesaj liric — lucru care nu este, în mod necesar, un defect.

Volumul în speță are meritul său incontestabil: este coerent, o carte cu o structură unitară.

Pentru autor, poezia și scrisul derivă dintr-o viziune proprie și constantă asupra creației, care devine formă de reculegere, de echilibru și chiar de vindecare, dacă este cazul. Într-un context literar dominat de stridență și exhibiționism, Adrian Talabă propune o poezie a retragerii, a sacralității discrete, a liniștii asumate, tocmai pentru că se cunoaște foarte bine pe sine. Poezia lui nu caută să provoace, nu forțează limbajul, ci îl păstrează într-o zonă cuminte, confesivă. Scrisul său se adresează unui public larg, dar matur cultural, celor pentru care poezia este o lume în care își găsesc adăpost spiritual și chiar înțelegere.

Prin activitatea sa editorială, prin volumele anterioare și prin vizibilitatea obținută în reviste și contexte literare, autorul nu este un poet întâmplător, ci un poet aflat într-o altă etapă de confirmare. Nu îi rămâne decât să facă pasul următor: să iasă din cercul literar-geografic în care pare să se fi cantonat conștient, cunoscând atât plusurile, cât și minusurile pe care le implică aproape orice creație.

Volumul nu schimbă direcții literare, dar rămâne o carte asumată și reprezentativă pentru o poezie orientată spre interiorizarea umană și echilibrul liric care, zicem noi, creatorii, că ar putea fi salvarea Lumii.

Melania Cuc