Poezia imaginarului tragic

,,numai ziua trece pe sub mâna mea/

și uită/uită/că între degete ține o/

lamă de ghilotină”

 (Viorel Mureșan - ,,pietrele nimicului”)

Am citit ocazional poezii scrise de Viorel Mureșan. Volumul său de poeme ,,Poștașul rural” (Editura ,,Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca și Editura ,,Caiete Silvane”, Zalău, 2015), o antologie din zece cărți de poezie (,,intră numai acelea care, puse laolaltă, să poată lăsa impresia că au fost scrise într-o singură noapte, cât viața mea de lungă.” – autorul), mi-a oferit șansa unei imagini de ansamblu  despre lirica poetului.

M-a îndemnat spre lectură și biografia  poetului (și eseist, traducător, critic literar). Profesorul Viorel Mureșan și-a ,,dus supliciul didactic aproape retras...undeva într-un sat din Nordul Ardealului”, după cum mărturisește, mereu în stare ,,de așteptare”. A așteptat, ,,ba o scrisoare, ba o revistă literară, ba o carte de la un prieten” etc. Cel care îi potolea ,,așteptarea”  era poștașul.

Amintirile lui au coborât în mine începutul meu de profesorat în Malin. Aici poștașul avea o căruță acoperită cu un coviltir, utilajul lui era un fel de cobăr, din filmele western. Scrisorile, ziarele și revistele literare pe care mi le aducea, mă legau de lume, îmi dădeau sentimentul că ratarea nu mă va cotropi. La fel s-a întâmplat  și  la școala din Parva. Într-un fel poștașul îmi înlesnea șansa să nu mă descalific, să cunosc ,,mercurialul” pieții literare.

Am început să citesc volumul amintit, pe sărite. Apoi am parcurs  ,,Referințele critice” care încheie cartea, reluând sistematic lectura poeziilor.

Radu G. Țeposu identifică la Viorel Mureșan ,,poeme futuriste de un comic nebun”, o ,,concentrare studiată a imaginarului”, imaginile ,,dau mereu senzația de mister malefic”. Al. Cistelecan remarcă faptul că Viorel Mureșan ,,cochetează cu suprarealismul”. Lucian Vasiliu îl consideră un ,,elegiac-sinucigaș”. ,,Poemele sale transmit experiența ale unui solitar, ale unui suflet melancolic,”, concluzionează Aurel Pantea. Dumitru Chioaru îl cataloghează ca un continuator al ,,experienței onirice” a lui Leonid Dimov.  ,,Imaginarul său este alimentat din plin de un cotidian stârnit cu precizie”, evidențiază Mircea Stâncel. ,,Un poet al trăirilor acute” este Viorel Mureșan pentru Cosmin Perța, este integrat de Octavian Soviany în ,,categoria marilor singuratici ai poeziei actuale”. Atrocitatea și și delicatețea  sunt coptate într-un ,,program eficient de contragere în fulguranțe”.

Într-adevăr Viorel Mureșan est un poet al imaginarului și al schimbărilor de planuri, în ,,spațiul” aceluiași poem. Imaginile din poeziile lui surprind, șochează uneori, dar totdeauna încântă. Ineditul lor se bazează pe asocieri nebănuite: ,,zborul unei femei/ printre vocale... Pe acoperiș ard așchii de frig.” (,,Batista cu vocale a cântăreței de cameră Rosa Silber”); ,,Cu capul sprijinit de culoarea mușcatei”. (,,Propunere pentru o înfățișare mai concretă a literei E”). Ele au la bază comparații surprinzătoare: ,,Globul nostru de pe etajeră cu ce seamănă/cel mai mult-desigur-cu o sală de așteptare” (,,Sala de așteptare”). În spatele imaginilor apare de multe ori ceva tragic: ,,vine o pată de sânge și luminează gara/pleacă o pată de sânge/cu perdelele trase” (,,Mersul trenurilor”); ,,de pe pereți cad gropi să-mi încercuiască destinul” (,,Doamna de ceară”). Imaginile sunt tangente cu divagările onirice: ,,patru femei au dus luna pe targă/în jurul ei noaptea/e un cor de doamne bătrâne” (,,carte poștală cu cor de femei”); ,,de-a lungul șoselei un singur bătrân/cu cravată de vrăbii privea înserarea/și aștri tot unul și unul/răsăreau dintre oasele lui” (,,Lumini”).

Comportamente firești devin premisele unor acțiuni neprevăzute: ,,o tânără femeie ținea copilul ridicat deasupra capului ei:/fotografia cu el împrejurimile” (,,Fotograful”). Realul, preajma sunt sursa imaginilor surprinzătoare: ,,un stâlp cu brațele-ntinse/vrea să prindă stolul de corbi/dar/strălucitoare două cabluri/îl trag în adânc” (,,Desperado”). Orice este posibil în poemele lui Viorel Mureșan. Divagările suprarealiste sunt frecvente: ,,ardem fotografiile iar oamenii/din ele/se risipesc pe câmp” (,,Un portret de bătrână”); ,,și femeia care ieșea din beton” (,,Perechi tăcute”); ,,caii se topesc încet în mormanele de zăpadă/de rămâne în urma lor drumul” (,,Chipurile din aer”).

Un bacovianism bine mascat impregnează unele poezii. La conturarea lui contribuie mai multe teme ale liricii sale: moarte (subsumată ei este apusul, sfârșitul, uneori umbra), iubirea, poezia și destinul poetului. Dacă G. Bacovia trece ,,din odaie-n odaie,/Când bate satanica oră.” (,,Miezul nopții”  ), Viorel Mureșan trece ,,prin defileul de fum/din cimitirul orașului” (,,Porumbițe pe calea ferată”).  Atmosfera bacoviană plutește peste poemele lui Viorel Mureșan ca un abur, ca o ceață.

Moartea, de cele mai multe ori este doar sugerată: ,,țin cu pleoapa apusul/să nu se prelingă/în mine” (,,Poezie de buzunar”); ,,bătrânul avea în față o farfurie cu struguri/oare număra boabele/sau aprindea lumânări/ într-un templu” (,,Ziar”); ,,urmele lui s-au făcut iarbă” (,,Cenușa din paradis”). Trecerea timpului o premerge: ,,numai ziua trece pe sub mâna mea/și uită/uită/că între degete ține o lamă de ghilotină” (,,pietrele nimicului”).

Alteori el se adresează direct morții: ,,moartea înaintează spre noi ca un felinar afumat”( ,,Vin și momente când nu-ți mai poți stăpâni râsul”); ,,ca un șir de pereți uscați mă aștepta moarte/cu ideile ei de zugrav” (,,Deasupra lucrurilor se făcea repetiție generală”). Ea se asociază creației: ,,pe coala albă cad gropile/viitorului cimitir” (,,Aperto libro”);  ,,când pentru ochiul tău făceam măsurători/pe burta cuvântului/mă lovi ca la o întretăiere de străzi/noaptea colii albe:” (,,Cutiile negre vorbesc”). Neîmplinirea iubirii se sugerează doar. ,,se apropia seara/ne făceam patul ca pentru dragoste/și apusul nu mai venea” (,,Deșertul tătarilor”).

Poezia este o obsesie, o permanență a vieții: ,,prin coloana mea/vertebrală/zboară/foi albe/cu melancolia/ghețarilor/pe râu” (,,Zile”). Ea este definită astfel: ,,poezia seamănă cu limba unui om îngropat în zăpezi” (,,Deschidere II”); ,,poezia e animalul mâncat de viu/ de un alt animal/ca o pâine/din care curge sânge” (,,Printre crengile cireșilor înfloriți”).

Îi place poetului să redefinească realitatea, uneori în manieră urmuziană: ,,poate că șina e fulgerul în care vom locui” (,,Porumbițe pe calea ferată”); ,,moartea e un cub alb sprijinit pe degetele noastre” (,,Cutiile negre vorbesc”); ,,numele/doar numele e/ca lumina atârnând de lună” (,,Sertarele”, ,,Substantivul”). Se personifică orice: ,,cum ar vorbi cearșafurile într-un azil” (,,pietrele nimicului”); ,,liniștea scobește” ( ,,Batista cu vocale a cântăreței de cameră Rosa Silber”); ,,cuvinte/rămase/pe plajă/se dau cu săpun” (,,Cimitir de cuvinte”); ,,de câte ori aud vuietul oglinzii/alerg pe vârfuri în camera din jur/să văd cât a mai sporit timpul în vase” (,,Sertarele”).

Dincolo de ,,imaginarul studiat” (Radu G. Țeposu), poetul e un ,,melancolic” (Aurel Pantea), ,,un singuratic” (Octavian Soviany): ,,și atunci era singur/ca și când și-ar scutura privirile deasupra unei cutii cu/cenușă” (,,Într-un cimitir ornat”).

În spatele imaginarului se întâlnesc spaime, se petrec tragedii, cum afirmă Radu G. Țeposu: ,,Tragicul în formă diafană e adevărata substanță a acestor versuri.”