Ion Radu Zăgreanu: Poștașii rurali

,,El este, cu siguranță, un mijlocitor între noi și zeitățile care ne guvernează destinul; ne poate aduce binele sau răul din cele patru vânturi.”

                                                                  (Viorel Mureșan)

În prefața la volumul de versuri ,,Poștașul rural” (Editura ,,Caiete Silvane” și Editura  ,,Școala Ardeleană”, 2015), poetul Viorel Mureșan afirmă că,  ,,toată această viață am simțit că-mi pierd  mințile în așteptare”, el ducându-și ,,supliciul didactic (este profesor) aproape retras...undeva într-un sat din nordul Ardealului.”

A așteptat cu înfrigurare, ,,ba o scrisoare, ba o revistă literară, ba o carte de la un prieten...ba un ordin de chemare sau de plată,” etc.

Cel care îi împlinea aceste dorințe era ,,poștașul rural, în uniformă și cu chipiu.” Elogiul pe care el îl face poștașului rural este demn de a fi menționat: ,,El este, cu siguranță, un  mijlocitor între noi și zeitățile care ne guvernează destinul; ne poate aduce binele sau răul din cele patru vânturi.”

Aceste ziceri calde despre poștașii rurali, mi-au adus aminte de primii mei ani de profesorat,

 la școala din Malin. Și aici, poștașul mălinașilor, Ioan Rusu, avea pentru mine  o menire asemănătoare ca pentru poetul Viorel Mureșan. Badea Ioan era un poștaș coborând din filmele americane de western, fiindcă se deplasa la Rusul de Sus, după cele expediate prin poștă, cu o căruță acoperită cu un coviltir, atelajul era un fel de cobăr. Drumul era atunci glodos și cobărul lui ne mai scăpa de înfulecatul unui bagaj mai mare, când veneam de acasă sau când plecam de la Malin.

Teama de plafonare profesională sau literară,  mă determina să mă abonez la mai multe reviste literare, să îmi comand anumite cărți, toate aduse de cobărul lui badea Ioan.

Într-o zi, la școală, jucându-mă handbal cu elevii, am făcut o entorsă la piciorul drept. Soția poștașului, lelea Florica, m-a vindecat. Îi duceam de fiecare dată doi deții de țuică de mălai, unul pentru frecționarea piciorului meu, iar celălalt era plata tratamentului.

Așteptarea scrisorilor, a ziarelor și a revistelor, a unei epistole de la vreo Dulcinee, era curmată de sosirea cobărului american.

Situația aceasta s-a repetat și când am ajuns șa școala din Parva. Aici poștașul Gheorghe Ordace ( sper că nu i-am greșit numele) îmi aducea cele pomenite mai sus, îndepărtându-mă de ratare, fiind la curent cu ceea ce se mai ,,vindea și se cumpăra” pe piața literară.

Îmi veneau și scrisori de la tata, care ajungeau la mine uneori după două săptămâni, fiindcă erau lecturate întâi de ochiul Securității, tata fiind sub supravegherea lor (din 1949 și până în octombrie 1989, el fiind preot greco-catolic, cu activitate pastorală clandestină).

Privind în urmă, atunci  aveam ,,un braț” de abonamente, în prezent poștărița Claudia Bătinaș din Malin, îmi aduce două reviste: ,,România literară” și ,,22”, din  când în când, cărțile unor prieteni care mă bănuiesc dornic să le citesc și să scriu despre ele.

Nici nu mai este necesar astăzi să te abonezi, totul se poate citi pe Facebook. Plăcerea mea de a pune mâna pe ziare și pe reviste, de a sublinia ceea ce-mi place, nu m-a părăsit, așa că le prefer ,,pe viu”.

Subscriu și eu unei altei părți din elogiul pe care poetul Viorel Mureșan îl adresează poștașilor rurali: ,,poștașii de țară întind fire trase din misterul universului.”

                                                                               Ion Radu Zăgreanu