Viorel Mureşan şi literatura pe viu

                De-a lungul anilor am publicat câteva interviuri cu Viorel Mureşan, din care spicuiesc aici cu mare drag la momentul aniversar.

                Alice Valeria Micu: Cuvântul acesta, scrisoare pare să fie unul des întâlnit în ceea ce vă priveşte. Apare în volumul de debut în titlu şi îmi amintesc că la Zalău, prezentând autorii invitaţi acolo, veneaţi cu câte o scrisoare de la aceştia şi aşteptam de fiecare dată să ne spuneţi că aţi păstrat şi plicul. Cât e de important ambalajul acesta al mesajului scris, forma pe care o ia gândul, inclusiv în poezie? Îi acordaţi o atenţie mare formei sau conţinutului?

                Viorel Mureşan: Formei în primul rând. Conţinutul se naşte din formă. Motivul scrisorii este unul recurent la mine. Am descoperit şi eu târziu lucrul acesta, în urmă cu câţiva ani când am alcătuit o antologie intitulată Poştaşul rural. La propunerea unor editori, mi-am răsfoit cele zece cărţi de poezie şi am constatat că într-o formă sau alta, motivul poştaşului, al poştei şi deasupra tuturor, scrisoarea. Este un depozitar al memoriei şi din cauza aceasta eu trăiesc o teribilă tristeţe, pentru că ea dispare. Abia când va dispărea vom realiza că este o specie literară serioasă, pe baza căreia s-a creat în mare parte istoria literară. Nu mai vorbesc de romanul epistolar, o specie bine înfiptă în tradiţia literară universală care va deveni o simplă amintire. În scrisoare intră în egală măsură sentimente, nostalgii, drame, tot ce este omenesc. Scrisorile scriitorilor  au valoarea unui tezaur care, iată, se pierde. Este între motivele importante ale poeziei mele, aşa am constatat odată cu întocmirea antologiei Poştaşul rural şi nu cred că este alt filon mai important acolo decât scrisoarea.

                Dacă ar fi să vorbesc despre o dimensiune a poeziei erotice, constat  că ea s-a concretizat sub forma unor cărţi poştale. Am inventat la un moment dat un personaj feminin, Doamna de ceară şi am purtat cu ea acestă corespundenţă imaginară, i-am trimis un număr nu foarte mare de cărţi poştale, cam 20 şi m-am gândit să şi primesc de la ea, cred că am scris în jur de zece astfel de răspunsuri. Ele constituie o parte importantă a unuia dintre volumele de referinţă pentru bibliografia mea. Este vorba de Biblioteca de os, volum care s-a durat în foarte mult timp, pentru că după 1982 şi volumul de debut nu am mai putut să public timp de nouă ani. Norocul meu a fost că nu realizam că scriu fără speranţă. Puteam să şi întrerup acest exerciţiu, mai publicam cu greutate grupaje mici de poeme în unele reviste, în altele nu aveam acces, dar fără să pot publica un volum. Unii dintre colegii mei au mai ieşit cu câte un volum-două în timpul acesta, doar mie nu-mi ieşea un volum. Aşa credeam.

                Secţiunea cu cărţile poştale către Doamna de ceară şi răspunsurile ei ocupă în Biblioteca de os, iarăşi un motiv şi o metaforă a poeziei mele, a creierului uman, în ultimă instanţă, această bibliotecă de os, o secţiune importantă spre sfârşitul volumului.

                Titlurile mele toate sunt metafore. Muzeul pendulelor conserva, prin muzeu şi pendulă ideea de timp. A venit apoi Biblioteca de os, care conservă cunoaşterea, tot sub forma un ei metafore. A venit apoi Pietrele nimicului, care nu e altceva decât o metaforă a morţii, a neantului, a cimitirului pământesc. Următoarele se leagă tot de acestă serie, dacă vorbesc de Lumina absentă, sau Ceremonia ruinelor o metaforă concretă, scrisă dintr-o experienţă spitalicească. Am fost internat cam o lună într-un spital de recuperare, era o primăvară ca cea de acum. Pacienţii făceau exerciţii de plimbare în jurul pavilioanelor spitalului şi atunci  mi-a venit pe buze această nefericită expresie, Ceremonia ruinelor.

                Toate titlurile sunt la rândul lor metafore, după cum e şi cartea care se naşte de mai mulţi ani, pentru care am de unde să aleg poeme reprezentative, se va numi Monede în aer. Moneda în aer e o metaforă a poeziei înseşi, pentru că poate să cadă oricum, cu capul sau cu pajura, după cum ambiguitatea poetică dă deschidere poemului.

                A.V.M.: Să construieşti un poem e un demers care are în spate multă lectură, multă experienţă, trăire. Dar cum înveţi să tai surplusurile unui poem, asta cum se învaţă?

                Viorel Mureşan: Cred că vine de la sine, dacă poemul aşteaptă şi nu te grăbeşti să-l publici imediat ce l-ai scris. Dacă mi   s-a întâmplat, ca sub presiunea unor reviste, să fac grupaje mai mari şi să pun poeme foarte proaspete, am regretat în unele cazuri. Dacă ele aşteaptă în mapa mea şi pot să le văd, capătă forma dorită.

                A.V.M.: Aveţi răbdare, când ştiţi că vă aşteaptă câteva poeme să le definitivezi? Cum e să te aştepte un poem?

                Viorel Mureşan: Am încercat şi această experienţă: iau câteva poeme, cam cele scrise într-un an, le pun într-un plic şi îl dosesc. Îl pun undeva şi îi dau pace o perioadă, uneori unul sau doi ani. Apoi scot plicul cu poeme şi tai ce mai trebuie tăiat de acolo, iar poemele pot fi apoi publicate.

                A. V. M.: Fiecare scriitor păstrează amintirea câtorva întâlniri memorabile de-a lungul carierei scriitoriceşti. E momentul să evocaţi măcar una dintre ele.

                Viorel Mureşan: Îmi amintesc că în primii ani de facultate am avut o întâlnire cu Geo Bogza. O personalitate mai ales poetică destul de puţin cunoscută astăzi, dar constat că, mai ales, tinerii douămiişti îl apreciază. Prin 1976 sau 1977 când se apropia aniversarea lui de 70 de ani i-am trimis o scrisoare, iar după două-trei luni m-a căutat la Cluj. La colocviul de dramaturgie pentru care venise împreună cu Radu Popescu urmau să participe şi criticii de teatru, iar Geo Bogza era prieten cu criticul de teatru Radu Popescu, tatăl prozatorului Petru Popescu (dulce ca mierea e glonţul patriei, spunea el). Geo Bogza m-a căutat întâi la Căminul „Avram Iancu“, unde mi-a lăsat un bilet, apoi a venit la Facultatea de Filologie. Eram la un seminar de limba rusă, aveam de dat un test. El şi-a introdus capul pe uşă doar. Un domn înalt, cu o pălărie mare, cu boruri largi a întrebat dacă mă aflu în sală. M-am ridicat în picioare, am predat testul şi a urmat apoi să ne întâlnim mai târziu, în aceeaşi seară, la un restaurant în Cluj. A doua zi m-a invitat şi pe mine la o călătorie prin Munţii Apuseni, venise cu o maşină de la Bucureşti împreună cu Radu Popescu, iar eu i-am însoţit, alături de profesorul Ion Pop. Am fost până la Beliş. Acolo l-a impresionat foarte mult cimitirul, care fusese strămutat pe un deal, căci pe locul acela din vale fusese construit lacul de acumulare Beliş. Geo Bogza a spus atunci că seamănă cu un cimitir de război, cu toate mormintele şi crucile făcute într-o singură zi şi aliniate perfect. Era spre apusul soarelui şi a contemplat îndelung biserica ce se vedea pe fundul lacului. Am găsit mai tîrziu, într-una dintre tabletele lui din revista România literară, trecută apoi şi în una din cărţi, o poezioară cu titlul Scufundata. Era biserica de la Beliş. De acolo ne-am dus la Răchiţele, îl căuta pe Teofil Răchiţeanu, cu care era în corespondenţă de mulţi ani şi pentru care avea o slăbiciune specială. Nu-mi explic cum el, marele poet avangardist şi suprarealist, se împăca în spirit cu un tradiţionalist de felul lui Teofil Răchiţeanu. Cu această ocazie, am văzut şi cascada Vălul Miresii şi Geo Bogza a avut un of, la vederea ei. Ducându-şi mâinile la spate a exclamat: „Cât e de frumoasă, nenorocita asta de ţară!“ Când i-am spus „Dar dumneavoastră aţi scris atât de frumos despre munţii ăştia, aţi scris o carte!“ el a replicat: „O, am scris din cabinet, nu i-am văzut!“ Spunea că i-a văzut o singură dată, din goana unei maşini, cu foarte mulţi ani în urmă. Ne-am revăzut o singură dată, cred că la Iaşi, dar de scris, ne-am mai scris o lungă perioadă, am avut ecouri de la el la cartea de debut pe care i-am trimis-o. Am debutat în 1982 cu Scrisori din muzeul pendulelor. Mi-a scris  că a discutat cu un prieten despre cartea mea şi că seamănă cu muzica de cameră, ceea ce nu era foarte departe de adevăr. Nici nu mai ştiu când am încetat această corespondenţă.