Biserica şi asistenţa socială – idealuri şi realităţi

Opera filantropică şi de asistenţă socială a Bisericii face parte din „dimensiunea slujirii aproapelui” şi constituie unul din aspectele principale ale teologiei creştine contemporane, cu implicaţii tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vieţii Bisericii, în special pe planul pastoraţiei şi al apostolatului social. Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în revelaţia biblică, în tradiţia patristică şi în istoria Bisericii creştine şi consti¬tuie un factor de dinamism în mişcarea ecumenică de astăzi.
După învăţătura scripturistică a Noului Testament, filantropia cuprinde toată Legea şi Proorocii sau Profeţii, fiind cea mai mare poruncă din Lege (Mt. 22, 37-40). Toate aceste sinonime au ca fundament dragostea. Incompatibilă cu dragostea lumească, dragostea faţă de Dumnezeu constă în împlinirea Poruncilor şi în iubirea oamenilor între ei. Simţământul dumnezeiesc al filantropiei şi al milei este rodul unei înde¬lungate şi laborioase educaţii creştine, făcută cu tact şi cu iubire fără margini de către cei rânduiţi pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată de tehnolo¬gii, în care vieţuim, are nevoie de umanizare, de milă şi iubire faţă de om, de filantropie. Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român fiind încreştinat de Sfântul Apostol Andrei. Creştinismul la români are o vechime de aproape două mii de ani, fiind singurul popor născut creştin. Istoria poporului român este contemporană şi paralelă cu istoria Logosului întrupat. Odată cu începuturile creştinismului la români, asistenţa socială ia forma unor acţiuni umanitare cu caracter religios. Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un caracter pronunţat bisericesc, nu poate fi ruptă de biserică şi s-a dezvoltat ca şi învăţământul în jurul bisericii.
Acţiunea socială a Bisericii are ca temei de referinţă valoarea persoanei, întrucât prin persoană se depăşeşte o înţelegere exclusivistă şi ideologică a relaţiei dintre Biserică şi societate. Nici sistemul ideologic centrat pe individualism, nici cel bazat pe colectivism nu pot epuiza realitatea persoanei. Persoana ca fiinţă orientată spre transcendenţă şi deschisă totodată comuniunii cu semenii integrează atât verticala, cât şi orizontala existenţei. Persoana ca entitate relaţională se împlineşte în viaţa eclesială care are ca model comuniunea trinitară. Astfel se depăşeşte orice fel de logică a izolării şi a egoismului.
Ca lucrare a dreptăţii divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic, spiritual şi duhovnicesc. Ea nu poate fi asociată pur şi simplu celorlalte forme de dreptate socială consacrate de diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divina.
Prin urmare, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…
După anul 1990, activităţile tradiţionale cu caracter social s-au amplificat şi diversificat, adresându-se unui număr mai mare de persoane şi de problematică socială, generate de transformările profunde ce au avut loc în societatea românească actuală.
Prin aplicarea principiului acţiunii sociale, Biserica devine parte a societăţii civile nu numai în plan spiritual, dar şi în plan funcţional. Prin natura sa, Biserica poate contribui cu marele său potenţial de dăruire umană, astfel încât serviciile sociale oferite de această instituţie să fie mai puţin costisitoare decât cele finanţate în mod tradiţional prin buget. Mai întâi, din perspectiva Statului, implicarea socială a cultelor religioase nu poate fi decât benefică pentru societatea românească în ansamblul său, dacă ar fi să avem în vedere numai cota de credibilitate de care se bucură în prezent Biserica. Mai mult decât atât, sprijinul acordat cultelor de Stat în vederea participării lor la viaţa socială a ţării nu constituie un privilegiu, ci un act reparator faţă de perioada comunistă în care au fost îngrădite manifestările de ordin social ale cultelor religioase. Este un act de reintrare în normalitatea unei tradiţii îndelungate a asistenţei sociale patronate de culte, abuziv întreruptă de regimul comunist. În al doilea rând, Biserica nu face decât să îşi îndeplinească vocaţia de slujire a aproapelui, mai ales a celor aflaţi în suferinţă şi în nevoi. Încă de la începuturile existenţei sale, Biserica a fost apărătoarea prin excelenţă a drepturilor celor defavorizaţi, începând cu dreptul sacru al copilului la viaţă şi continuând cu toate celelalte drepturi care asigurau o dezvoltare spirituală dar şi materială normală a copiilor. În acest sens, Biserica deţine o experienţă îndelungată, pe care Statul o poate valorifica în eforturile sale de rezolvare a problemei persoanelor defavorizate.
În prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială prin sistemul propriu, având suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale şi măsurile de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem menţiona că în cadrul serviciului social bisericesc se desfăşoară proiecte care au ca sursă de realizare resurse financiare modeste. De aceea Biserica invită statul şi în acelaşi timp îi propune ca sistemul naţional de asistenţă socială să treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziţie cele menţionate mai sus, iar statul ca factor determinant într-o societate să-i dea bisericii capital financiar pentru finanţarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care are statut de lider într-o societate mobilizarea şi antrenarea oamenilor ca şi comunitate într-o implicare directă în rezolvarea problemelor care pot apărea.Ca şi în toate lucrările mistice este nevoie de vocaţie şi dăruire pentru a tinde către ideal. Realităţile sunt de multe ori dure, însă nu trebuie să descumpănească şi să dezarmeze pe cei implicaţi. Optimismul ni-l conferă Hristos care ne-a chemat la misiune şi totodată ne-a asigurat de permanenta Sa asistenţă: ,,Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului”( Matei 28,20).