Bucătăresele

- Vă rugăm să nu vă împingeți! Lucrăm cu marfă multă!

Vorba lor, spusă cu seriozitatea cu care un om a cărui prietenie cu Bacchus fusese de curând reînnoită printr-un sărut pasional adresat strâmtei guri a burduhănoasei sticle din plastic, ce conținea bere ieftină, avea să rămână proverbială. În cazul de față, ascundea faptul că nu doresc să fie deranjate. Că mai au încă de umplut din alimentele care trebuiau să ne slujească nouă drept masă, câteva plase, pe care, unul dintre noi, elevul de serviciu, urma să le care până la autobuz, ca să nu se ostenească prea tare. Că se găsesc în exercițiul funcțiunii. Șutesc. 

În peisajul acela policrom, unde aterizasem care de pe unde, își aveau și ele rostul lor. Aidoma femeilor de serviciu, feluriților popi, ori altor reprezentanți ai personalului seminarului. Ca peste tot, erau oameni și oameni. Toți își propuneau, chipurile să ne ajute. Ne priveau, însă, ca pe niște pușlamale și ne tratau în consecință. În vreme ce dirigul avea pregătită în birou o coadă de mătură de toată frumusețea, menită a ne ajuta în lupta cu năvălniciile trupului, Tataia ne mângâia drăgăstos cu dosul palmei. Câte o astfel de manifestare a afecțiunii te durea, îndeobște, între trei și cinci zile. Bătea ca un bărbat. Nu-i era frică nici de mai-marii săi. Nu de puține ori l-am asistat cum băga spaima în ei. În schimb, mai-sus pomenitul meu diriginte, cârpea ca o femeie. Spărgea caloriferul, ori ce ar fi putut întâlni în cale, cu tărtăcuța ta zbanghie. Nu avea neapărată nevoie de vreun motiv. În orice caz, nu de unul a cărui pricină să fi fost tu, norocosul zilei. Avea el, de bună seamă, pricinile lui. 

Totul se întrețesea în instituția noastră. Bucătăresele furau cu știrea celor din conducere, pe care-i ospătau cu bucate alese ori de câte ori solicitau aceasta. Administratorul avea și el porția lui. Pedagogii se vindeau pe-un blid de linte. Elevii din anii terminali primeau supliment pentru tăcerea lor. Noi, bibanii, o încasam de la toți. Dacă mergeai să te plângi că le-ai văzut cărând cu nemiluita plase cu mâncare, ți se spunea, cu un zâmbet părintesc:

  - Cum poți să spui așa ceva despre aceste femei care îți vor binele? 

Ceea ce urma era predictibil. Următoarea spovedanie se lăsa cu metanii, iar viața ta era un adevărat safari. Unul în care, antilopa hăituită, ce scruta cu disperare zările în vederea identificării unui liman erai tu. Copilașul, scăpat de curând de acasă, necopt. Iar dacă îndrăzneai să te plângi, cuvântul tău nu cântărea mare lucru în fața unor părinți care nutreau o evlavie deosebită pentru sfintele rochii cu buzunare multe ale celor cărora fuseseși încredințat. Dimpotrivă. Te poleiau preasfinții de trebuiau ai tăi să le lase și un pomelnic cu vreo câteva bancnote la finele discuției. Așa, pentru consultație. Ca la psiholog. Unii, precum ai mei, își mai cereau și scuze pentru falsele acuze care se aduceau odraslei lor. E lesne de imaginat cum se putea simți un biet copilași de țară scăpat în jungla unei astfel de instituții. Cum era el transformat, prin metode felurite.  

Administratorul era și el bine ticluit în peisaj. Parte a unui puzzle din acela, a cărui alcătuire îți dă dureri de cap și e tare cronofagă. Unul pe care te căznești atât de mult să-l construiești, încât, ca să nu-ți bați joc de propria muncă, nu-l strici, deși ai avea nevoie mare de spațiul pe care ți-l ocupă. Fost ofițer, ieșit la pensie. Cum e la noi, oamenii din anumite domenii se încadrează în rândurile veteranilor la vârsta la care alții nici măcar tineri nu-s vrednici să se numească. Firește, limbajul lui nu era unul adăpat de prin Cazanii, ci mai degrabă din cine știe ce cazane. Asemănări existau, nu-i vorbă, dar o privire atentă vădea diferențe fundamentale. Ca între „Adidas” și „Abibașii” pe care ni-i aduceau rușii pe piață după revoluție. Dacă erai politicos și-l salutai, riscai să scapi cu bine de primul șir de replici. Îi ziceai omului sărut mâna și-ți cârâia, dacă era în toane bune, un neața, ori o ziua bună. Existau unii, mai norocoși, care scăpau și de șirul doi. Îl întrebau de miri ce și asta le pricinuia încă o măruntă adăstare. De la a treia frază, n-aveai alean. Îți pomenea, că voiai, ori nu, de mamă, tată, ori te miri ce strămoși, mai mult sau mai puțin iluștri. Bonus. Din oficiu. N-avea nevoie de motiv. Era probabil o meteahnă rămasă din vechea lui profesie. Și de n-ar fi avut și o voce pițigăiată, extrem de stridentă, dublată totuși de un volum demn de invidiat, nici n-ar fi fost cine știe ce. Așa, nu-i exclus să te fi știut și mitropolitul. Că doar, fereastra lui era tot mereu deschisă. Iar omul nu se sfia să-ți spună pe nume atunci când îți oferea generoase trimiteri înspre genealogie și ginecologie. Nu de alta, dar să nu-ți greșească strămoșii și să aibă de suferit din această pricină creatorii unei alte linii de elevi! Îl uram cu toții. Și, totuși, frica era mai puternică decât sentimentul cel dintâi. Ne căuta nod în papură din orice. Știam că, într-o confruntare directă, nu prea aveam șanse de izbândă. Îmi aduc aminte și acum ziua în care, supărat pe nu știu ce lucru care nu avea legătură cu mine, m-a potopit cu generozitate. Am înșirat atunci pe o coală toată durerea din suflet și m-am dus la dirigul. Nu știu ce-o fi fost în capul meu. Cu zâmbetul lui fals, de care azi mi-e silă, mi-a spus: 

- Fiule, domnul administrator muncește pentru tine. Îți vrea binele. 

Într-un exces de furie, i-am dorit să i se transfere mamei dânsului binele pe care-l dorește celei care m-a născut. Ea nu-i greșise cu nimic. Nici eu. Alesesem, însă, prost momentul să îi ofer o replică pe care o merita. Eram singur cu el în birou. Ușa era închisă. Elementul surpriză a prevalat. S-a ridicat. A întors zăvorul și a scos binecuvântata mătură. Nu știu ce m-a durut mai tare. Bătaia lui, orgoliul rănit, ori faptul că și mama devenise, fără să vrea, părtașă, problemei mele. Ca și când nu era destul, trebuia să-mi reprim și trăirile interioare. Ne obliga să ne spovedim la el. Ele erau primele lucruri despre care ne întreba. Așa că, am primit tot ce mi-a putut oferi. S-a comportat ca un adevărat mecena în raport cu spinarea și părțile mele dorsale. Stipendiile azvârlite din vârful cozii de mătură m-au durut vreo o săptămână, iar vânătăile s-au zvântat abia înspre sfârșitul semestrului. A trebuit să rabd și să tac. N-avea rost să-i mai împovărez pe ai mei. Oricum nu m-ar fi înțeles. N-au făcut-o nici când, din pricina aceluiași om cu caracter infect, eram la un pas de a-mi pune capăt zilelor. În orice caz, am simțit din plin dragostea lui părintească în acel moment. Am rămas destul de mult timp ascuns lângă locul faptei, tremurând, lipsit de orice formă de reacție. 

Așa m-a găsit, la vreo două ceasuri, părintele Macrobie. Chircit, gemând și suspinând cu sughițuri. Mă ascunsesem sub scările din spatele capelei. Îmi era rușine să mă duc în cameră. Să mă vadă colegii. Unii aveau tăria să se prefacă că nu-i doare după câte un astfel de moment. Eu nu. Așteptam să îi revin și să se întunece. Omul m-a confundat cu te miri ce animal adăpostit acolo. Cred că l-am speriat. M-am simțit teribil de stânjenit atunci când m-a descoperit. Cred că nici dânsul nu era fericit. Mergea să spovedească pe cineva.

- Ce-ai pățit?, m-a întrebat el.

- Am încercat să deschid gura spre a-i spune ceva, dar fără succes. Cuvintele mi se înghesuiau din minte înspre gâtlej. Acolo, o barieră invizibilă formată din sughițuri, ori din te miri ce alte lucruri, mă împiedica să le dau ghes afară. 

Vizibil încurcat, omul m-a luat de mânuță și m-a condus în capelă. M-a așezat pe un scaun și a intrat în altar. Nu înainte de a-i transmite persoanei care-l aștepta că o roagă să vină cu altă ocazie. A adus apoi un pahar cu apă, căruia, ajutat de dânsul, i-am dat drumul pe gât în jos. Apoi, și-a așezat după cap epitrahilul și am început să ne rugăm. La final, m-a spovedit. Atunci mi-a devenit duhovnic. Până astăzi, văd acel moment ca pe unul salvator. Avea să mă salveze de multe probleme și, cred că mi-a prelungit și viața. Adăpostit de rugăciunile lui mi-am deșertat, în clipele care au urmat, povara sufletului.  M-a lăsat să plâng până ce am simțit efectiv că ceva ce ar putea substitui izvorul acelor picuri sărați a secat de-a dreptul și m-a ajutat să mă descarc deopotrivă de furie și de resentimente. M-a ajutat apoi să privesc cu detașare și compasiune oameni ca cel în cauză. Și să-i ocolesc, firește. Spre a nu fi expus. Așa se face că, în timp ce mulți dintre colegii mei o încasau cu regularitate, eu rămâneam la distanță. Mă feream să mă expun toanelor șefului, precum se ferește un țăran învățat cu viața de razele soarelui în amiaza unei zile caniculare. 

De cantină aveam să scap de asemenea după patru ani, timp în care, cu regularitate, am călcat pragul instituției, atât ca elev de serviciu, cât și ca mușteriu de ocazie, ori ca abonat. Metehnele s-au păstrat până târziu. Nici măcar un cancer apărut din senin, care a pus-o la pământ, pe neanunțate, în câteva luni pe una dintre bucătărese, nu le-a stăvilit elanul. 

  Aveam să-mi amintesc peste ani de episod, când, cantonat într-o abație catolică preț de câteva luni, spre a învăța limba lui Baudelaire, eram zilnic de serviciu la bucătărie. Diferențele erau fundamentale. Frații de acolo, toți oameni cu școală multă, erau de-o finețe și rafinament pe care Tataia și dirigul nu l-ar fi atins nici dacă s-ar mai fi născut o dată. Condamnați la votul tăcerii în interiorul zidurilor multimilenare, distinșii monahi apuseni se ocupau pe rând de treburile casnice. Part-time, firește. Reușeau să fie în același timp și călugări și profesori universitari, ori ce alte profesii mai aveau. Lipseau în anumite zile câteva ore din mănăstire, dar în rest, își făceau treaba impecabil. Adevărați profesioniști. Îi vedeai mereu cu zâmbetul pe buze, erau dornici să te ajute dacă întâmpinai dificultăți și mergeau cu drag la rugăciune. Sper deosebire de alte locuri prin care trecusem, n-am văzut niciodată la ei două locuri pustii: biserica și biblioteca. Mereu erau câțiva oameni care le frecventau. La masă, eram cu toții la ore fixe. Ultimul intra abatele. După el, nu te oprea nimeni, dar îți era rușine să intri. Mâncam în tăcere, ascultând pe fundal felurite lecturi, ori muzică clasică, în funcție de zi. Apoi, la final, fiecare ajuta la strânsul mesei. În tăcere. Îmi aduc aminte cum m-a frapat un astfel de moment, petrecut pe la începutul sejurului. Se întâmplase să fie la noi reuniunea anuală a episcopilor catolici din acea zonă. Au mâncat cu toții, în liniște. Apoi, fiecare și-a găsit un rost la bucătărie. Tăcut, ordonat. Ilustrând o latură a Occidentului pe care, spre deosebire de altele, am admirat-o întotdeauna. Aceea a faptului de a-și cunoaște locul și de a fi disciplinat. M-am nimerit lângă un om despre care aveam să aflu mai multe mai târziu, când viața m-a purtat la studii în Apus. O personalitate. În contextul românesc, conștient de rostul său, un astfel de om ar fi fost, de bună seamă, destul de înțepat. Ori, poate nu. Cine știe. Era atât de plăcut ca prezență și partener de dialog încât, mi-a fost de-a dreptul rușine de mine când, peste ani, am aflat cu cine am stat de vorbă. Când, într-una din serile în care viața de student mi-a îngăduit bucuria unei fericite chindii, la care au participat și prietenii mei din seminar, le-am povestit cele trăite la abație, pungașul cetei, Paulin, a exclamat nostalgic:

- Om cumsecade. Trebuia totuși să îți spună, când îi duceai farfuriile: „Vă rugăm să nu vă împingeți! Lucrăm cu marfă multă!”

Ce-i drept, chiar lucram. Totuși, nimeni nu se gândea să-i umple bucătarului plasa, ori să i-o ducă la autoturism.