Părintele Crin-Triandafil Theodorescu şi cartea ce topeşte gheața de pe inimi

Pe părintele Crin l-am cunoscut în persoană undeva prin studenție. Auzisem de dânsul de vreo câțiva ani, dar nu s-a ivit prilejul. Cu doamna, avusesem de-a face de vreo câteva ori, când mă aflam în vizită la fabrica unde lucra tata. Nu o să îi pot niciodată mulțumi pentru ceea ce a făcut pentru noi într-un moment de mare cumpănă! Astfel de femei merită pe deplin titlul de „preoteasă”!

Îmi amintesc și acum prima discuție avută cu dânsul, în supermarket. Domnia sa, „popa din Lușca ” (rog a se citi ardelenește, nu ca la moldoveni, termenul de „popă”), eu un țâcă de student încercat de viață. Mi-a plăcut ciudata alternanță existentă între preot și intelectual. Era o vreme în care, precum un burete, absorbeam toate lucrurile frumoase pe care le vedeam în jur. Una de care îmi e tot mai dor, parcă, pe zi ce trece. Aveam să regăsesc un interesant chip, diferit totuși de cele ale preoților iscați din paginile cărților ce constituiau literatura care ne devenise obligatorie (Agârbiceanu, Slavici, Rebreanu et company), într-un text al dânsului ce descria o călătorie la Sfânta Sofia (cred că era prin Studii și cercetări de la Bistrița, rog autorul să mă corecteze dacă greșesc). Mi-a scăpat atunci o lacrimă citindu-l, m-am simțit mândru că sunt Ortodox și i-am admirat (ori, poate gelozit chiar, cursivitatea înlănțuirii ideilor și priceperea în mânuirea slovelor). Și la înmormântarea lui nenea Dan. Cred că dintre toți cei care erau de față, părintele era unul dintre puținii care știau că sub chipul muncitorului de la Somplast, omul acela, singuratic și simplu, dar de-un suflet (amândoi o știm, de mare calitate!), care nu spunea mare lucru majorității celor de față, se ascundea un om are cărui lecturi sunt greu de egalat (poate că nici cel despre care scriu acum n-a ajuns să rivalizeze cu biblioeca din creierul său)! Să-i fie țărâna ușoară! Tare mi-a mers atunci la suflet cuvântul părintelui Crin! Și-o vorbă pe care mi-a spus-o pe drumul înspre cimitir, cum că: „o carte devine mai ieftină ca preț cu cât o citesc mai mulți, în vreme ce, paradoxal, sporește sub aspectul valorii”, am încrustat-o pe baierele inimii. Aidoma durerii că nu m-a învrednicit de volumul de poezii cu dedicații pe care mi l-a promis (mărturisesc că nici eu nu-s mai breaz și nu am reușit încă răgaz să-i trimit cărțile mele, dar am făcut-o și gândindu-mă că n-are vreme să citească prostiile debitate de un mucos ca mine) și că nu m-a coborât și pe mine, așa cum m-a amenințat într-o zi ploioasă, la muzeu, întru cele mai de jos ale pământului. Va veni, poate și vremea aceea! Tare mi-ar plăcea.

Mărturisesc, însă că nu acest amalgam de amintiri difuze m-a determinat să scriu prezentele rânduri. Ele s-au insinuat cu nesimțire în mintea mea pe măsură ce m-am adâncit în aceste zile în lectura unei cărți cu coperți albastre. O văzusem, de vreo două săptămâni în mâna Preasfințitului. Nu știu exact de la cine a primit-o, dar n-am îndrăznit să i-o cer. Îndeobște, atunci când vreau să împrumut o carte pe care o văd pe biroul dânsului (căci, har Domnului, episcopul meu e unul dintre cei care citesc și sunt updatați deopotrivă cu tehnologia și literatura!), aștept s-o termine înainte de a-mi lua îndrăzneala să i-o solicit. De această dată, inima-mi dădea ghes să sparg această cutumă. Să-i spun că-l cunosc pe autor și că mi-e drag de el. Că o să-i placă de bună seamă ce va găsi acolo și că, dincolo de faptul că omul e neconvențional, e strașnic de deștept și ancorat în niște principii care merită susținute! Ceva m-a oprit, totuși. De aceea, când, o săptămână mai târziu, o doamnă pe care o întâlnesc sporadic la Catedrală a ținut să îmi ofere o carte, care, deloc întâmplător, era cea în cauză, am avut o ciudată tresărire.

Abia am așteptat să-mi termin îndatoririle pastorale. Am fugit să-mi ofer răgazul câtorva clipe de zăgaz cu părintele, pe care nu l-am văzut cam de multișor. Nu mi-a părut rău. Ceea ce am regăsit aici mi-a făcut o deosebită plăcere. Însemnările policrome, diverse sub aspectul mesajului, al structurii, ori conținutului, vin să ofere o frumoasă mărturie. A trăirilor unui preot care-și cunoaște parohia, scrutează deopotrivă zări geografice și și sufletești, topește gheața de pe inimi, radiografiază, oferă mărturii, ori invită la dialog. A unui om care privește cu ochi de copil curios, se revoltă, își exprimă îngrijorarea, plânge, ori râde din toată inima și se bucură atunci când vede că lumea mai are speranță. Uneori, când simte nevoia, discursul său se transformă într-o adevărată exhortație, menită a motiva și a scoate din letargie. De exemplu:

„Ți-e inima bolovan? Ți-au făcut-o franjuri răii? Te-a luat viața la mișto, râd de tine și curcile? Doare, ai? Doare al naibii, nu-i așa? Sunt prea mutlte, prea grele, prea negre și nespus de urâte și toate s-au așezat pe inima ta, ca o cocleală amară?

Ridică-te, bă! Ești sănătos, iubești, ești iubit, moașă-ta pe gheață, ce bogăție mai mare există? Ți-a făcut Domnul cadou o lume minunată, cu mări, peșteri și insule, oameni iridiscenți care-i locuiescu sufletul și ți-a dat credit o viață întreagă să te bucuri și să-L onorezi ca pe cel mai bun Stăpân posibil. E vară și iarna morții nu-i aici, cel puțin nu azi, azi nu!

Azi ne bucurăm, ne veselim, suntem copiii lui Dumnezeu într-o curte plină de frumuseți.

Azi e dar. E cel mai cool bonus la cea mai mișto promoție posibilă! Azi, nu ieri, nu mâine, azi!

Pune-ți picioarele pe birou, crapă fereastra să intre soarele, deschide sticla din cel mai bun vin, azi celebrezi viața”. (p. 53-54).

Deosebit de pitorești sunt momentele în care părintele-și descrie păstoriții, satul, ori biserica. Priceput în mânuirea condeiului, părintele Theodorescu reușește să imortalizeze locuri și momente asupra cărora merită adăstat. Atunci când nu nemurește în cuvinte chipuri și oameni pe care i-a întâlnit și care i-au însemniat pastorația, ține să vorbească despre cât de mândru și de împlinit îl fac oamenii și locurile pe care le slujește. Bunăoară Lușca, satul în care e deja paroh de ani buni:

„Pur și simplu, Lușca. La cum arată pădurile astea, mă mir că a mai fost nevoie de o bisericuță; preoți, munți mari, păsări, lăutari, măsărele mii și stele făclii. Și dacă tot au făcut-o, atunci au făcut-o mai frumoasă ca oricare alta. Plutind deasupra orașului Năsăud, bisericuța din Lușca e ca o navă amiral a unei flote bătute de furtuni. În jurul ei, o brumă de oameni; bătrânii povesteau că, în vremurile nu foarte învechite la colțuri, orice lușcan se învecina cu pădurea și, pentru orice eventualitate, avea o portiță și-o potecă ce ducea între copaci, în poala lui Dumnezeu: când lumea devenea bolnavă, să poți să te preumbli cu îngerii prin poieni.

Mai zic o dată, poate n-am fost bine înțeles: Năsăudul este un oraș la marginea Luștii”. (p. 150).

Motive evanghelice precum fiul risipitor, ori ușa[1] constituie pentru el adevărate surse de inspirație. De aceea, atunci când nu scrie pagini de jurnal, memorialistică, scurte schițe inspirate din viața de zi cu zi, când nu descrie oameni și locuri, părintele oferă adevărate lecții de oratorie. Unele în care textul evanghelic e nu doar privit prin prisma actualității, ci și exprimat în cheia ei. În plus, experiența de om cu calificări multiple și trăirile din peșteră transformă lucrarea lui într-o valoroasă operă testimonială, cu relevanță atât pentru teologi, cât și pentru omul simplu, ori intelectualul simandicos. Poate tocmai de aceea mi-a plăcut la nebunie cartea. Și dac-ar fi să subliniez câteva aspecte care vin să-i consfințească valoarea, aș pune accentul pe om. I-aș reliefa dimensiunea testimonială. Căci părintele Crin-Triandafil nu se teme să aștearnă pe albul imaculat al foii gânduri ce-l frământă și-ar putea să-i zdruncine și pe alții. Pentru a mărturisi. A-și striga în gura mare, din toți plămânii sufletului, bucuria. A vorbi despre Hristos cu inima voioasă. Căci niciun slujitor al Domnului care nu vorbește despre El răspâdind bucurie nu-i vrednic de cinstea ce i s-a făcut, de a fi numit preot. Pentru toate acestea și pentru multe alte calități, volumul se cade semnalat. Iar cititorii încurajați să-și pogoare privirea asupra măruntelor slove ce-l împodobesc. Cu promisiunea că, în vreme ce irisul va coborî, sufletul se va-nălța. Merită efortul!