BUCURIA ARMONIEI DIN FAMILIE - III -

Continuăm să vorbim, în această a III-a parte şi ultima, despre opera EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI scrisă magistral de Familia Florentina şi Vasile Găurean. Această lucrare, ce este rodul unor studii temeinice şi îndelungate efectuate de autori, a unor consultări profesioniste şi a multor ore petrecute în biblioteci, este o BUCURIE pentru sufletul şi mintea noastră, este un act major de cultură.

Am spus câteva cuvinte cu privire la travaliul depus de autori, nu pentru cei care ştiu cum se naşte o operă valoroasă, ci pentru acei cititori care, aflându-se „cu cartea’n mână pe de-a gata”, cumva, ar zice că a fost uşor de realizat.

Pe parcursul lucrării, ce are o structură armonioasă, ordonată firesc, autorii ne prezintă destinele biografice şi literare ale celor doi mari poeţi. Din cele 28 de secţiuni, ce ilustrează viaţa şi opera celor doi corifei, am ales să aduc în atenţie doar una, ,,Izvorând din infinit”, din care, vă invit cu drag, să citim câteva fragmente, în care sunt atât cuvinte ale autorilor, cât şi versuri din operele poeţilor analizaţi, versuri selectate de Florentina şi Vasile Găurean:

„Măreţele momente de început ale Universului au fascinat totdeauna cele mai luminate minţi: astronomi, fizicieni, chimişti, biologi şi nu mai puţin pe poeţi. E şi cazul lui Ovidiu şi Eminescu – creatori ce şi-au depăşit veacul. În sensurile lor profunde, Adevărul şi Frumosul sunt sinonime. [...]

Cursurile audiate şi lecturile ştiinţifice „au dat aripi unora din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu”. Aşa sunt: Scrisoarea I, La steaua, [...], Luceafărul.

Un poem ca cel al lui Lucreţiu: De natura rerum a fost cunoscut şi apreciat de „scriitorii savanţi” ai epocii lui Augustus, inclusiv de Ovidiu! „Ştiinţa şi arta trebuie să meargă împreună, căci fiecare din ele se rătăceşte dacă are pretenţia să meargă singură”.

Ovidiu şi Eminescu se întâlnesc în pasiunea cu care ambii scrutează istoria începuturilor Universului, pasiune bazată pe tot ce gândirea umană formulase până la ei.

În finalul volumului Iubiri, Ovidiu îşi lua rămas bun de la muza erotică, spre a aborda alte teme:

„Caută-ţi de-acum alt cântăreţ, tu, mamă-a iubirii uşoare:

Pe-al elegiilor drum fac cel din urmă popas.”

(Amores, III, 15)

Fascinat de epopee din tinereţe, ca orice şcolar ce-l citise pe Homer, Ovidiu şi-a dat seama curând că ar fi greu să-i facă concurenţă lui Vergiliu şi va făuri mai târziu, Metamorfozele, operă cu 15 cânturi, o succesiune de momente poetice inspirate din începuturile lumii, până la vremea lui Iulius Cezar, adică „Dintru început de veac până-n zilele noastre” (Invocaţie). Câteva asemenea momente majore ar fi: cosmogonia, marele diluviu, revolta giganţilor contra zeilor, discursul lui Pitagora, întemeierea Romei.

Coloratura epică se va întreţese cu lirismul său funciar, dintotdeauna.

Se ştie cât de pasionaţi au fost grecii de începuturile Universului, de elementele lui constitutive, de „cărămizile” lui, ca să folosim un termen de azi al astronomiei şi microcosmosului. Elementele descoperirilor greceşti vor fi preluate de romani (Anaximene, Heraclit crescuţi în lumina ştiinţei egiptene) şi studiate mai ales în gimnasium.

Paralel, Mihai Eminescu întocmise un proiect de istorie a Universului în douăzeci de cânturi, care nu va depăşi însă stadiul de proiect. Perioada conceperii acestui proiect concordă cu studierea laborioasă a antichităţii greco-latine. Şi totuşi, cosmogoniile şi problemele escatologice nu vor rămâne fără rezultat, găsindu-şi o formă definitiv elaborată în Scrisoarea I şi parţial în Rugăciunea unui dac. Ca specie literară, scrisoarea este o specie literară căreia i-a dat cetăţenie Ovidiu, cu ale sale Heroide şi apoi Tristia şi Epistulae ex Ponto.

Heliade Rădulescu şi apoi Gr. Alexandrescu vor crea şi ei Epistole –cei dintâi în literatura română.

Structural, cosmogoniile ovidiană şi eminesciană sunt deosebite. Cea dintâi redă o cosmogonie în sine, dar poetul român o subsumează relaţiei dintre geniu şi societatea omenească în general.

Tematic, Scrisoarea I redă conflictul idealitate-realitate, constituite ca doi poli antitetici. Artistic, le corespunde lirismul din prima parte a poemului şi satira din cea de-a doua... Omul de geniu e redat în singurătate şi în relaţia cu societatea: cea contemporană şi în posteritate. Începutul şi finalul poemei sunt închise în acelaşi cadru protector al luminii selenare, ce învăluie marea şi prozaica desfăşurare a vieţii omeneşti.

Rezumându-ne doar la cosmogoniile celor doi poeţi ca nişte puncte congruente, semnalăm existenţa a două momente structurale:

a). Haosul şi prezentarea materiei amorfe.

b). Apariţia unei forţe ordonatoare şi transformatoare.

a). Momentul prim al celor două cosmogonii plonjează în increat, în atemporalitate, spre a se opri apoi la creionarea materiei amorfe. Cel mai nimerit e să vedem un pasaj [...] din Ovidiu, Legenda I, Haosul şi facerea lumii, care deschide volumul Metamorfozelor:

„Mai înainte de mări, de uscat şi de boltă cerească,

Firea la fel arăta peste tot şi numită fu Haos.

Ne-ntruchipate se aflau, fără rost, grămădite de-a valma

Într-un morman neclintit, ale lumii seminţe în vrajbă.

Nu se afla vreun titan să deie omenirii lumină.”

E greu să nu recunoaştem nota de maiestate a versurilor lui Ovidiu, egalizând după unii cercetători (N.Lascu) versetele biblice.

[...] Să urmărim acum cosmogonia eminesciană, pentru a cărei realizare s-au indicat un număr mare de cosmogonii, [...]. Arătasem înainte metoda de lucru a lui Eminescu, ce consulta cu mare rigoare toate sursele, pentru ca apoi să poată emite însuşi o aserţiune extrem de originală. De aici şi remarcabila competenţă a poetului. Ne permitem deci a spune că el cunoscuse creaţia ovidiană din volumul Metamorfozelor, ce avusese mereu o bună răspândire. E cu neputinţă să nu remarcăm asemănarea modalităţilor de alcătuire a imaginilor artistice la cei doi mari creatori. Să vedem însă o parte din cosmogonia poetului român:

„Într-o clipă gându-l poartă îndărăt, cu mii de veacuri,

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie, genune, fu noian întins de apă?

N-a fost minte pricepută şi nici minte s-o priceapă.”

[...] Imaginea izvorârii lumilor „dinsure văi de haos” ilustrează „perpetua geneză a lumilor”, preluată din gândirea kantiană.

În cosmogonia lui Ovidiu, haosului i s-a pus capăt de către o forţă ordonatoare, exterioară, unică, puternică (apropiată de conceptul creştin):

„Fierberii capăt i-a pus Zeitatea slujită de Fire;

Glia de cer despărţi şi din ape alese uscatul,

Apoi, din aerul des osebi –nseninatele ceruri.”

Această forţă modelă pământul, „în chip de glob uriaş rotunjindu-l.” (În Cartea lui Iov apare imaginea Pământului „spânzurat în aer”). Anumite versuri duc cu gândul la o cunoaştere a Genezei prin intermediul evreilor care trăiau la Roma. Suetoniu, vorbind despre Augustus făcea comparaţie cu tăria cu care evreii ţin postul, de ex. la Ovidiu avem mai degrabă o cosmogonie a pământului, nu a universului, cazul Scrisorii I:

„El porunci să se-ntindă câmpii, apoi văi să coboare,

Codrii să-mbrace frunziş, să se-nalţe şi munţii de piatră.” [...]

Astfel, imaginea artistică rezultată e înţeleasă nu ca o exprimare fericită, frumoasă şi întâmplătoare, ci un rod al cunoaşterii ştiinţifice, a unei concepţii despre lume.

Viziunile magistrale ale începuturilor Universului, lumii, formulate poetic de Ovidiu şi Eminescu, probează măreţia gândirii, a exprimării poetice a două voci de seamă din lirica lumii.”

După cum vedeţi, am lăsat autorii să vorbească, i-am întrerupt doar din economie de spaţiu tipografic, iar după lectură nouă ne rămâne doar să medităm.

Personal, când am citit ,,Izvorând din infinit”, ce este o bijuterie în cadrul cărţii-bijuterie despre care vorbim, mintea mea a făcut conexiuni cu ideile profesorului Dumitru Constantin, un autor important contemporan nouă. Iată un crâmpei: „Nu materia anorganică creează viaţă şi conştiinţă, ci invers. Am intuit esenţa spirituală a Universului. Mi-am dat seama că există o inteligenţă intrinsecă a tuturor lucrurilor, atomilor, care ştiu perfect cum să se aşeze şi cum să se organizeze în sisteme perfect coerente, şi că această inteligenţă este diferită de cea umană, bazată pe căutare-eroare-succes. Într-un singur an, toţi atomii din care e făcută o fiinţă omenească se schimbă. Şi totuşi, avem o identitate. Am încredere- nu în înţelepciunea umanităţii neapărat, ci în înţelepciunea acestui Univers extraordinar de complex, superb, din care facem parte şi noi.”

După cum vedeţi, acest volum al soţilor Florentina şi Vasile Găurean ne pune mintea la treabă!

Dat fiind conţinutul cu totul special şi valoros al operei EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI, invit cititorii spre a se apleca asupra sa; fie din simplă curiozitate, sau pentru a face un act de cultură, poate chiar pentru a cunoaşte şi înţelege mai bine operele şi vieţile celor doi corifei: Eminescu şi Ovidiu.

Indiferent de motiv, odată deschisă, cartea EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI se vădeşte a fi Bucuria ca rezultat al Armoniei din Familia creştină - profesorii Florentina şi Vasile Găurean.