BUCURIA ARMONIEI DIN FAMILIE - II -

Spuneam în prima parte a acestui articol că prin cartea EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI autorii, Florentina şi Vasile Găurean, ne poartă, fascinant, de la un capăt la altul al unui interval de două mii de ani! De la Ovidiu, ce a trăit între anii 43 înainte de Hristos – 17 după Hristos, la Eminescu, ce a trăit între anii 1850 – 1889.

Pe parcursul lucrării, printr-o structură fericit aleasă, ne sunt prezentate destinele biografice şi literare ale celor doi mari poeţi, portretele lor morale, iubirea lor pentru locurile natale, primele lor iubiri erotice, dar şi evoluţia lor ca bărbaţi ce iubesc şi crează până la sfârşitul vieţii.

Pe lângă cuvintele despre viaţa şi opera celor doi poeţi, cât şi citatele excepţional de bine alese, cu totul reprezentative din creaţiile lor, citim în cartea de faţă şi înţelepciunile, ideile filozofice proprii autorilor care nu fac altceva decât să aureoleze şi să întregească, prin sclipirile spiritelor lor, operele grandioase puse în discuţie. Prin descrierile şi îndemnurile cu care ne fac cunoscute asemănările dintre vieţile şi operele lui Ovidiu şi Eminescu, autorii scriu ei înşişi perle demne de a fi reţinute. Cuvintele dăruite nouă de Florentina şi Vasile Găurean, ce le întâlnim presărate în lucrare, dau acestei opere o notă aparte şi o cursivitate încât nu ai cum să laşi cartea din mână.

Iată un crâmpei din mănunchiul de idei ale autorilor ce sunt lumini printre lumini în cadrul cărţii:

„Setea de frumos este un instinct sădit de Creator în firea oamenilor dintâi şi perpetuat apoi prin veacuri. [...] Despărţirea de locurile natale descoperă de obicei individului o nouă perspectivă şi poate avea un rol formativ deosebit pentru omul matur. [...] Psihologii spun că dragostea se naşte în mintea noastră, făurind unul sau mai multe prototipuri, o idealizare vagă pe care apoi omul o caută în lume. Fiinţa iubită poate fi stelar de departe, o himeră: un erou al unei cărţi, personaj dintr-un film. O asemenea fiinţă se va fi născut în mintea lui Mihai din poveştile auzite, la care se va referi mai târziu ( şi aici, autorii citează din Eminescu):

«” Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană,

Cu ochi albaştri-stele, blondă-un spic de grâu,

În mine se-ndrăgeşte, şi-uşoară, aeriană,

S-aşază pe genunchi-mi, conjură gâtul meu.”»

[...] Înclinarea noastră de a defini o dată pentru totdeauna un om e de cele mai multe ori păguboasă pentru adevăr. Omul e o succesiune de procese, cu o anumită finalitate şi deseori riscăm a conferi unui moment caracterul de dominantă în mod nejustificat.”. Şi astfel de texte minunate ale autorilor găsim pe parcursul întregii lucrări.

Mai departe, cu sfială şi respect să îi lăsăm pe Florentina şi Vasile Găurean, să vorbească despre raţiunile ce au stat la baza realizării acestei valoroase paralele, raţiuni ce au fost o puternică motivaţie pentru valoroasa lor muncă ce s-a finalizat cu realizarea cărţii de faţă despre Eminescu şi Ovidiu:

„a). Destinele existenţiale asemănător contrastante. La început luminoase, cunosc o întunecare ireversibilă, până la finele vieţilor lor. Ei ilustrează adagiul că în suferinţa cea mai adâncă se făureşte gloria viitoare.

b). Operele majore sunt dominate de o adâncă melancolie, poate unică prin dimensiuni, încât, dacă ar fi să credem în metempsihoză, am spune că elegiacul Ovidiu a renăscut, după atâtea veacuri, în poetul român.

c). O trăsătură puternic unificatoare ar fi apollinismul, seninătatea demnă, care îi însoţeşte în durerea cea mai adâncă. Dincolo de chinul clipei prezente, răzbate majestatea omului superior, neclintit în cunoştinţa geniului său poetic.

d). Operele celor doi lirici conţin „germeni” ai destinului lor uman şi poetic. „Heroidele”, lucrare ovidiană de tinereţe, prevesteşte, spre exemplu, pe autorul „Tristelor” şi Ponticelor”, după cum „Mortua est” a lui Eminescu conţine aproape integral problemele fundamnetale ale liricii lui Eminescu.

e). Sensibilitatea firii, suavitatea, eleganţa versurilor apropie două spirite atât de mari.

f). Dragostea comună pentru muze îi convinge că numele lor va fi purtat peste veacuri, mai durabil chiar decât bronzul statuilor.

g). Vastitatea culturii îi adună sub un acelaşi semn. Poetul latin este un reprezentant al aşa numiţilor „poeţi savanţi”. Cât despre cultura enciclopedică a lui Eminescu, pare superfluu a face dovedirea ei.

h). Ambii poeţi marchează câte un hotar în dezvoltarea literaturii popoarelor lor. S-a spus despre poetul latin, într-o faimoasă lucrare că este poetul care desparte două lumi. În Ovidiu se termină spiritul antichităţii şi se deschide un ev nou. La rându-i, Eminescu este o piatră de hotar a literaturii române. Influenţele lor în posteritate vor fi covârşitoare, chiar dacă vastitatea ariilor este diferită.”.

Ei bine, aşa cum au sintetizat, în cuvintele de mai sus, filonul demersului lor, autorii au reuşit în cartea EMINESCU şi OVIDIU – O PARALELĂ PESTE VEACURI, să redea, cu rigoarea profesorului de Limba şi Literatura Română ce şi-a luat în serios rolul de cercetător ştiinţific, în mod artistic, curgător ceea ce a fost de esenţă şi de importanţă universală din vieţile şi operele celor doi corifei.

Având în vedere densitatea şi importanţa tuturor ideilor cuprinse în această operă frumoasă şi grea de atâtea sensuri, îndemnăm cititorii să se apropie de ea cu o iubire reală faţă de adevăratele valori ale culturii căci numai aşa le va fi de folos.

Citind această operă ne bucurăm şi noi de ceea ce a creat Armonia din Familia creştină Florentina şi Vasile Găurean.

(va urma)