ÎN CAFENEA, LA PARIS

balconul meu de-acasă
e invadat de porumbei
ce-ar vrea să vină la mine
aici, departe, şi să-mi aducă veşti
despre tine -
dar ce pasăre ar ajunge până în cafenea?
ar trebui să ies pe străzi să o caut,

de unde să ştiu care e cea însemnată, adevărată?!...
ar trebui să încep să vorbesc
şi ea să mă recunoască
după cum te invoc, te alint, te învăţ,
să-şi dea seama că noi doi semănăm
la scris şi la zis
la Paris,

în cafenea,
cafeaua se face pasăre
şi eu îţi beau aripa dreaptă
apoi aripa stângă
şi trupul uşor şi greu
care a ajuns până în mine -
porumbel, porumbel, porumbel

încă o înghiţitură - e ultima
şi voi purta numele tău
fără ca nimeni să ştie;
ar trebui să mă identific
măcar acum, la ieşire,
ca ei să ştie că am trecut pe aici
într-o misiune onirică, magică aproape,
cu tine, precis şi imprecis,
decis şi indecis,
în cafenea, la Paris...