Câini şi mămăligă

Lumea românească a zilelor acestea e copleşită de doi stimuli: Câinii vagabonzi şi „ceainăria” de la Roşia Montană. Acum, mă opresc la lătrătorii vechi cât istoria omenirii.
Cine nu ştie, eu am în casă o căţeluşă, un pic mai mare decât un şobolan, dar uneori un pic mai deşteaptă decât stăpânul ei.
După cum sunt cuvintele care numesc această specie de patrupezi şi sentimentele mele diferă. Ştiţi destul de bine câte accepţiuni conotative de sens sunt pentru „câine”. De pildă: nume dat unui om rău, hain; poreclă dată de otomani creştinilor; constelaţie boreală din care face parte steaua Sirius; „câinele -babei”, adică larva unui fluture de noapte; „câine- de- mare”, specie de rechin de talie mică ş.a. Şi sinonime: „cotarlă” – câine slab şi leneş; „javră” – câine slab şi jigărit; „ogar” – câine de vânătoare; „potaie” – e un fel de sinonim cumulativ pentru denumirile de până aici (căţeluşa mea este o…„lady”). Şi mai sunt variante lexicale, căci „câine” nu înseamnă doar animalul domesticit şi devenit prieten al bipedului, numit om, ci devine expresiv pentru anume atitudini, comportamente, mentalităţi umane (nu întâmplător se află în dicţionarul nostru mulţime de derivate, de la substantive la adjective şi verbe).
Acest demers al meu a fost provocat de isteria, din teritoriu până la guvern, parlament şi preşedinţie, privind condiţia câinelui în societatea românească a începutului de secol XXI. Crispări, compătimiri, constipaţii, lamentaţii generate de abominabilul sfârşit al bietului înger de patru ani Ionuţ..
În ce mă priveşte, îmi provoacă repulsie câinii vagabonzi, deci cei fără stăpân. Nu accept specia asta patrupedă decât în lesă (pe stradă) sau în lanţ (la curtea omului). Iar în curtea unde câinele este nelegat, eu nu intru. Cum va fi să se rezolve cu acest popor de maidanezi, care infestează o ţară întreagă, rămâne în mâna celor cu putere de decizie, de la centru până în teritoriu. Dar îmi repugnă văicărelile penibile ale unei categorii de cuconet, iubitoare de cotarle.
Vreau să fac referire la una dintre posibilele explicaţii ale spasmelor lacrimogene, revoltate de problema şi procedeiele autanasierii.
Mai prin primăvară, mă aflam, din pricini personale, la o şcoală comunală. În pauza mare ieşisem în curte, în compania unui amic. La un moment dat, mi-a şoptit : „Priveşte”.
Am văzut cum o bătrânică intră cu o cratiţă şi o lingură de lemn, apoi doi băieţi (mi s-a spus că unul e în clasa a IV-a, celălalt într-a VI-a) s-au aşezat într-un colţ, pe câte un butuc. Bătrâna femeie era bunica lor, adică ce mai rămăsese pentru cei doi copii, fiindcă bunicul era de mult sub glie, iar părinţii, foarte săraci, lucrând, cu ziua, la câmp, au fost trăsniţi în timpul unei furtuni. Cei doi fraţi veniseră la şcoală nemâncaţi. Între timp, bunica a trecut pe la câteva case, cerând un pumn de făină de mălai. Aşa a reuşit să facă o mămăligă. ”Le-aş fi adus o ceapă” – mi s-a explicat ea. Dar încă-i prea mică în strat.” Apoi? „Seara le dau ce rămâne din cratiţa asta. Poate mai vine câte un vecin cu o cană de lapte, ori o zeamă.” „Dar după şcoală ce fac copiii? Merg cumva la cerşit ?”. „Vai de mine ! exclamă bătrâna. Nu-i destul că umblu eu ?. Ei îşi fac lecţiile, se mai joacă.” „Cu ce jucării?” „Dreptu-i că n-au cu ce, decât cu câinele din ogradă. Toţi trei se înţeleg tare bine, sunt tare drăguţi.”
De aici (şi de aici) să derive, mă întrebam, această pasiune pătimaşă, lacrimogenă, aceste proteste ale unor oameni privind soarta maidanezilor ?
Deopotrivă, îmi amintesc de o aserţiune a scriitorului Teodor Mazilu într-un text din cartea „Ipocrizia disperării”: Adesea, dragostea pentru câini e un semn al neputinţei.
Şi încă ceva: Mă intrigă psihicul vânătorului. Mare iubitor de câini, dar pasionat în a ucide iepuri, căprioare, mistreţi, raţe de baltă, prepeliţe etc. Cică – vânat sportiv. Câtă făţărnicie !