Când netrebnicii huiduie poeţii...

Într-o pictură a lui Breughel cel Bătrân, întitulată „Icar”, se vede un ţăran ce-şi ară pământul, în depărtare o turmă de oi, nişte copii scăldându-se în apa verii, un sat în depărtare, cerul înalt şi norii. Dar Icar, celebrul visător al zborului cu aripi unde o fi ?–te întrebi- că doar aşa-i zice tabloului! Ei, ia uite-l, într-un colţ, prăbuşit, cu aripile frânte şi visul lui măreţ la pământ. Ce-o fi vrut să spună marele pictor? Că viaţa merge înainte şi lumea nepăsătoare îşi vede de cele mărunte ale existenţei, trece şi uită de marii ei visători, de frmuseţea visului lor. Abia rămâne palida umbră a amintirii visului măreţ, precum versifica melancolic Eminescu: „Căci prin această lume să trecem ne e scris / Ca visul unei umbre şi umbra unui vis.”
O asemenea senzaţie trăieşte cel care trece azi prin satul Bulbucata, satul unui mare poet, lângă Vlaşca, pe apa Neajlovului, spre Dunăre, pe unde s-a hărţălit Mihai Bravul cu turcimea.
Oamenii-şi văd de cultivarea pământului, de afacerile lor mărunte, iar în sat nici pomeneală de vreun bust care să aducă aminte de marele poet, eseist, filosof şi teolog care s-a născut ca fiu al satului aici, adică de Nichifor Crainic, cel care s-a afirmat în lumea literară cu revista „Gândirea” dar şi ca mare poet, profesor la Facultatea de Teologie.
Pe numele său adevărat Ion Dobre, scriitorul, filosoful, eseistul, teologul Nichifor Crainic s-a născut în aceste locuri unde aproape nimeni nu-şi mai aminteşte de el. Sub comunişti a fost interzis, iar azi e uitat. Abia directorul şcolii din localitate intenţionează să amplaseze un bust în faţa şcolii spre a le face sătenilor aducere-aminte de el. Punându-i eticheta de legionar, în 1946 este condamnat în „lotul mareşalului Antonescu” la 25 de ani închisoare. Iese din gherlele comuniste în 1962.
Cu puţin timp înaintede moarte, în 1972, dorul îl poartă spre satul în care s-a născut, la Bulbucata, dar se întoarce de acolo cu un gust amar. Prevenit de securittaste, primarul din localitate plăteşte o trupă de beţivi şi oameni de nimic, care îl primeşte cu huiduieli pe marele poet, teolog şi profesor. Ca să nu mai rămână nici amintirea, i-au dărâmat frumoasa casă părintească...
Pe crucea mormântului de la Bucureşti, i-au fost gravate cele scrise de el însuşi:
„Acei care vor să ştier cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista”Gândirea”, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academie, printre ai cărei membru am fost...Acolo sunt eu; sub cruce e doar un pumn de ţărână.”