Când pleacă vara, vine toamna!!!?

când pleacă vara, vine toamna!!!?

în foişor sună a despărţire
o alta basma se aşterne pe faţa pământurilor
dar ploaia ce cade nu rupe legământul anotimpurilor
un vânt suflă prin mâneci braţe de amorţire

din schit,desprinderea toamnei din vară cuprinde naştere
citind în senzaţii ceea ce ştiu
un mai devreme, un mai târziu
simţăminte ce-mbie altă glie să vină chipuire

se despreună frunzele liotă la întâlnire
când redau cât de sentimentală sunt
legată de dimineaţa când am văzut
la rând un val din boabă alburie

toamna de la vers la poezie

stau cu pământul la braţ
fervoarea irepetabilului grâu să mă tremure
să cuteze bobi din mormânt, trecători de ore
surâsul reînnoit să-mi glăsuie cu nesaţ

pe chip o altă metaforă supune
întreagă clipa ce aleargă în alt loc
cu sideralul univers s-atingă înalt mijloc
cumpănind la mine în viziune

zei atei
în toamna efemeră
se-nchină Olimpului credincios
inima secantă zâmbetului abanos
lacrimă speranţa în sedentara emisferă
ce-ntoarce clipei imaginea genezei

La cafeaua toamnei,întrebare,care e darul ei?
păsătorul nepăsării

vederea se pierdu
pielea se tăbăceşte cu toate rănile şi tăierile
(leziunile nu se pot muta ca frunzele)
cu tot anul negru
se înroşesc gândurile
şi situaţia e albastră de-a dura la vale
stăpâniri la indigo
probează verde ruda
să suporte

în auz
răsuflarea suspinului
smuls din gheare,printre dinţi
sângeră visul
şi m-am trezit
cum creşte sunând
lăsând bucuria în străini

aflu despre viaţă că are multe,multe pete în bagaj
de când am plecat nu ştiu ce să aştept
şi cum să întreb dacă e bine?
există doar ceea ce va fi

o suflete, ascultă strigătul pietrelor

dincolo de mine e o închipuită zare
tărâmuri de avide plăceri, Sodome şi Gomore în desfătare
singuratici orbi, haotice nelinişti, sunete frânte, amare manechine la altare
purulente ascunzişuri şi gustul neantului ce doare

sub boltă viori vibrează în chinuri, moluştele sting orice floare
triste testamente, regretele ard pe cuptoare,schelete-s flămânde, nimicnicia-i mare
rechini în apă, corbi în aer,slava nopţilor în groapă dispare
cine are grijă de odoare?

o suflete, privesc spre Creator

printre ironice zenituri un os la rândul nesfârşirii
aduce cărnuri şi torturi în ode destinului morţii
m-agăţ nemiloasă în templu de mormântul despărţirii
şi sap durerea în vasul înserării

aş bea un vin să mă trezesc să văd cum pe trup mă pictezi
cum mă ciopleşti în grinda din tavan de noapte şi de zi
să trec de linii prin bezne cu paşii amiezii
în este să fiu când clepsidra spartă te va face să oftez
popas în umbra toamnei

printre pete amorţite până departe
ţâşneşte fum şi sori răbufnesc în suluri crescute din creţuri în jur
marea se agită destrămată pe spume lente
din veşmântul frânt, un vânt talaz cu linişte împrejur

respir în neputinţă din ruperea vicleană
îngrozită de hule , ruguri şi blesteme
de-atâtea aparenţe în atmosfera bistriţeană
sufletul plânge,versul îmi geme

în această lume pretins liberă
chiar sarea putrezeşte
lumea se pretinde că este ce nu este
viciul ne-înlănţuie în cercul morţii din cea mai veche eră

poezia toamnei de ocazie

la poli soldaţii nu dau crezare hoţilor de vorbe abisale
planeta rămâne sub boltă rotundă doar în trecut
cu riduri spirale pe meridiane care n-au avut
în hora lor adâncuri şi torţa-n puncte cardinale

pe frontul lăuntric o strângere de inimă
prăpastie înăuntru, prăpastie înafară
duşmanii se înmulţesc, pe fiecare loc demult se aciuară
între slăbiciuni nu e împăcare, între cetăţi alianţă minimă

povestea nu e aleatoare întâmplare
toată ziua curge, curge şi umbrele viază în trupul întocmit
şi-n glasul căderilor arzând m-ai voit
cu salba albă n-am cunoscut lecuitori de zile negre

cum să exprim viu brazda din suflet şi muncitorii de pământ?
sub cer iluzia e neputinţă
stearpă visare în fiinţă
pentru-n pic de farmec pur scârţâie creionul cu pana în vânt

limbă nedeflorată în lumea fanteziei dă mişcare mărgelelor
şi se învârt, se învârt...învărt... în colb de păienjeniş
de la colţ verde de grâu până în val infinit de ariniş
la umbra morţii umbra mea movili de versuri spulberă lunilor

în lumea aevea, mă iau după urma pietrelor să le clatin
viaţa din mine atârnă alunecos de forţa creatoare în sunet de psaltire
cu roiuri de cântări ce ştiu că au să moară, cele trăitoare cer absolvire
rănesc de roşu negrul scriind neîmblânzit, dar vie cuvânt albastru marin
de toamnă

în poiana cu vederea graţioasă
se îmbie printre frunze toamna
larg, în sunet de viori să vie cu luna
ca un vals de duioşie armonioasă

serata se împrăştie pe cărări
pe buze apusuri de roze mă cuprind
din viitoare vremi ploi rodine ademenind
orchestra îmi cântă ruginii sărutări

pe înnoptat o gamă de aramă
ascultă printre plopi un punct de fier
şi în amurgul pregătit de fire eu încă sper
că toamna ne cunoaşte fiinţa supremă

iz tomnatic

enorme clipe cu parfumuri de roze
poveşti pe care prea tăcute le am
lunecă viţa-de-vie aşa încât în ciorchine am
boabe dinainte cu vise-metamorfoze

când singură mă cred în gând
revăd câteva glume
momente hilare anume
sperări vesele în cuvinte să deschid

timp de toamnă

în oraşul de pe deal
toamna umbrele-şi răsună împrejur
în curând un gol tăcut va fi în jur
pe cer nori-s de metal

în odaia la fereastra unde-o frunză a venit
un poet căruia gestul melancolic i-a părut
scrie un sonet cu titlu verde necunoscut
un verde foarte umed, foarte trist

din raftul toamnei
azi, când frunza-n despărţire pică
întreb cine-i aude plânsul şi glasul întristat?
de ce căderea-n picături oaceanul nu ridică?
de ce mi-e sufletul atât de îngheţat?

prin amintiri atâtea rătăciri
un basm pierdut de teme
un gol lăsat târziu pentru iubiri
un ieri etern cu gânduri pentru vreme

pe raftul toamnei

iluzia furişată cu îndrăzneală
îmi cuprinde trunchiul goală
îmi susură sângele în inima piatră
şi mă impresoară cu ceaţă albastră

pe valul abstract,ajunsă aici, mă priveşte
simţul păgân şi-acum contractă hoţeşte
mă înfioară cu veşnicul semnal
un imn străvechi în ritual

din ochi privesc hoinara părere
urechile ghem în întârziere
străină-n mreajă sunt în trupul meu
cu soarta ei în decolteu