Col. (r) Ioan Cordovan: Toți românii trebuie să fim adevăraţi patrioţi! Fiecare trebuie să ne căutăm şi să ne găsim strămoşii!

 

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Aş vrea să încep cu următorul aspect. Să urmărim puţin istoria ţării noastre în istoria lumii. Să nu uităm că soarta unui război ne-a trecut în sfera sovietică. Ulterior, a venit o aşa-zisă Revoluţie care ne-a trecut în sfera occidentală. Dacă stăm bine să analizăm, România a devenit un fel de  pion pe tabla de şah. Ne mută marile imperii – pentru că putem spune că sunt, la ora actuală, imperii occidentale – cum vor ei. Acesta este motivul principal pentru care toţi românii trebuie să fim adevăraţi patrioţi, să  ţinem la ţara noastră. Vedem ce s-a întâmplat după evenimentul din ’89 când, practic, toată economia naţională a fost distrusă în loc să se reorganizeze, să se modernizeze. Noi am devenit acum dependenți de alte naţiuni, sub toate aspectele, pe plan economic, pe plan cultural, vedem că am început să devenim marionete pe lângă alţii, dar cel mai des vedem în ceea ce priveşte subzistenţa noastră ca oameni. Noi nu mai avem independenţă alimentară. Totul depinde de import. Am distrus tot.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Aş dori să citez dintr-un articol scris de zilele mari a serbării Unirii tuturor românilor, un fragment preluat din „Glasul vremei” Bistriţa, nr. 2, din 24 decembrie 1918, scris pe coperta cărţii: Anul 1918, în judeţul Bistriţa-Năsăud, Contribuţii documentare, editat de Editura Mega, având coordonatori de lucrare pe renumitul istoric Adrian Onofreiu, pe directorul Bibliotecii Judeţene „George Coşbuc” – părintele Ioan Pintea, şi pe doctorul în istorie Cornelia Vlaşin, şefa Arhivelor Statului Bistriţa-Năsăud, alături de un colectiv de autori: „Sărman Ardeal, tu cel mai răsărit, dar şi cel mai nenorocit, născut orfan pe lume, tu m-ai aşteptat încă, dar tu ştii răbda şi suferi 1000 de ani. Asta ţi-a fost soarta, tu, cel dintâi orfan şi cel mai de pe urmă. Se apropie şi ziua mântuirii tale. Ştergeţi lacrimile. Mama şi-a adunat orfanii numai pe tine încă nu te-a putut îmbrăţişa. Dar acum tot sufletul, inima toată, tot gândul este numai la tine. Ziua îmbrăţişării calde a mamei e aproape. Ce dulce va fi această îmbrăţişare, îndeosebi pentru tine, sărman orfan. Tu n-ai cunoscut încă îmbrăţişarea de mamă. Ceilalţi orfani au cunoscut-o, dar şi ei au fost luaţi din braţele noastre. Acuşi vei avea şi tu mamă, te aşteaptă cu braţele deschise. Acuşi vei zbura la sânul ei. Ştergeţi lacrimile, ziua îmbrăţişării e aici. Şi, iată că, acea mari zi a îmbrăţişării a sosit la 1 Decembrie 1918 când toată Ţara Românească, Moldova, cu Bucovina, Dobrogea şi Transilvania s-au unit formând o Românie Mare, România recunoscută prin Tratatul de la Trianon şi pe plan internaţional. Bucuria a fost mare la nivel naţional. S-a trecut imediat la organizarea statului care, să recunoaştem, a fost plină de greutăţi pe toate planurile, mai ales cu rănile lăsate de marele război. Ţara a fost sărăcită. În Transilvania,  de către Imperiul austro-ungar, dincolo de Carpaţi de către trupele de ocupaţie din Dobrogea, Oltenia şi Muntenia care, pe lângă consumul zilnic, expediau în ţările lor mari cantităţi de produse şi animale vii. Aş da nişte date statistice pe care, eu, ca logistician în armată, le am şi le pun la dispoziţie.  Numai în perioada 1 aprilie – 30 septembrie 1917, s-au tăiat şi consumat, pentru hrănirea trupelor de ocupaţie, 206.922 de vite mari, 1.027.971 de oi şi 52.198 de capete porci. În aceeaşi perioadă, s-au expediat în Germania şi Austro-Ungaria 600.000 cai, un milion de vaci şi boi, 4,4 milioane de oi, 200.000 miei, un milion de porci, 1234 de tone de carne conservată şi 211 tone de slănină. Românii, practic, au rămas sărăciţi. Situaţia de atunci a fost jalnică pentru poporul român. Au fost achiziţionate din Basarabia 5.000 de vagoane de porumb, 2000 de vagoane cu grâu. De la Odessa am cumpărat 800 de vagoane de făină, ca să nu mai spun că Armata Română era desculţă, umbla în opinci. Am fost obligaţi să importăm din Statele Unite 500.000 de perechi de bocanci care nu au putut veni direct în ţară şi au mers cu vaporul prin Oceanul îngheţat de Nord şi să ajungă cu întârziere în ţară. Noi, românii, am pus opinca pe Parlamentul Ungariei pentru că nu am avut bocanc să punem. Armata Română era încălţată cu opinci. La această sărăcie a populaţiei a mai intervenit intrarea trupelor bolşevice conduse de Bela Kun în Transilvania care punea în pericol însăşi existenţa statului român care la acea vreme era România Mare. Salvarea Marii Uniri a fost constituirea unităţilor militare româneşti din Transilvania, mobilizarea lor imediată şi trimiterea lor imediată în vârtejul luptelor antibolşevice, alături de Armata Română care a trecut Carpaţii.

Filiala Judeţeană Bistriţa-Năsăud, colonelul Liviu Rusu, din cadrul Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor Regina Maria, şi-a propus un proiect vast, şi anume, realizarea unei istorii militare a judeţului Bistriţa-Năsăud. Există multe cărţi editate în care am fost o parte autor, o parte realizator de proiect sau coautor, alături de colegii cu care ne-am documentat. Toate documentările s-au făcut la Arhivele Militare Naţionale din Piteşti şi vrem să scoatem la lumină ceva care nu se cunoaşte de către marea masă a oamenilor din Bistriţa.       

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Aş cita din Iorga: „Cine nu-şi cunoaşte istoria, cine nu-şi cunoaşte strămoşii, nu-şi cunoaşte părinţii”. La prima monografie a cărţii „Recunoştinţă pentru eroi”, practic, nu aveam nici eu toată documentarea, deşi la carte am lucrat nouă ani. Am bătut fiecare sat, fiecare comună şi, cu datele primite de la preot, cu datele găsite la Primărie, ce am găsit pe monumente, la Arhivele bistriţene am întocmit cartea care este incompletă.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Anul trecut am primit – şi aş vrea să felicit pe această cale membrii din Astra Transilvană care au adunat de la primarii din Transilvania – datele cu românii transilvăneni înrolaţi din 1914 până în 1918 în armata Imperiului Austro-Ungar care vin în completarea celor scrise de mine. Sincer, mi-am descoperit şi bunicul – Bulea Iosif, din Unirea – care a fost patru ani şi jumătate în război şi a venit acasă invalid. Eu nu am ştiut, pentru că bunicul era foarte tăcut. Probabil că a vrut să ţină ascunse greutăţile duse în război, nu voia să mai ştim şi noi de ele, deşi eu consider că nu a fost bine. Tot în Arhivele ASTRA l-am găsit pe bunicul meu ca făcând parte din Garda Naţională. Pentru mine, personal, e o mare mândrie să ştiu că bunicul meu a fost un mare patriot. Am rădăcini bune, sănătoase.  Eroii judeţului nostru, peste 20.000 morţi din Primul şi al Doilea Război Mondial, trebuie să ne dea de gândit tuturor. Pentru ce au murit bunicii şi străbunicii noştri? Lor li se adaugă încă 22.600 de români din Transilvania care au fost înrolaţi în armata austro-ungară care au plecat la război prin toată Europa – în Italia, Serbia, pe unde a avut imperiul interese. Dintre ei, 4000 au murit, despre care nu s-a ştiut, dar putem spune că cifra este inexactă. Fiecare trebuie să căutăm şi să ne găsim strămoşii noştri.

Col. (rez.) Ioan Cordovan: - A fost dorinţa mea, a colonelului Măgeruşan şi a colonelului Tanco, care atunci era activ, să scriem o carte despre generalul Grigore Bălan.  Nu se ştia despre el aproape nimic. Se ştia că a murit la Arcuş, lângă Sfântu Gheorghe, în al Doilea Război Mondial. Dar nu se ştia nimic despre viaţa lui. Am răsfoit Arhivele Militare Naţionale, l-am găsit pe nepotul lui Grigore Bălan la Iaşi, este profesor doctor în limba engleză, un om deosebit. L-am chemat, ne-a adus nişte documente şi dânsul, am completat cu ceea ce am găsit în Arhivele bistriţene şi cu ce am găsit la Arhivele Militare, am reuşit să scoatem generalul Grigore Bălan eroul dezrobirii Ardealului. Se ştie că Grigore Bălan a fost comandantul Batalionului 8 Vânători de Munte din  Garnizoana Bistriţa. Pe urmă, evoluând, a ajuns şi în Regimentul 84, şi în alte unităţi din Ardeal, dar Războiul din est l-a dus până la înalta funcţie de comandant secund al unei divizii. A mers pe frontul din est, în Moldova, din Moldova a ajuns până în Caucaz, Crimeea, a fost rănit şi, la întoarcere, a fost decorat cu cel mai mare ordin militar de război, Ordinul Mihai Viteazul. Dorinţa lui a fost, după actul de la 23 august, de a lupta pentru eliberarea Transilvaniei, eliberarea neamului lui, practic. Pe lângă faptele eroului Grigore Bălan, mort în septembrie 1944, în bătălia pentru eliberarea oraşului Sfântu Gheorghe, aş vrea să scot în evidenţă şi un alt bistriţean care, de fapt, e neam cu Grigore Bălan. Este vorba de Mitropolitul Nicolae Bălan care a avut o contribuţie deosebită la actul unirii, dar care este prea puţin cunoscut. Consiliul Naţional Director a hotărât, la începutul lunii noiembrie 1918, să-l trimită pe doctorul în teologie de atunci, profesor la Institutul Teologic din Sibiu, ca delegat la Iaşi, să se întâlnească cu Regele Ferdinand, cu Guvernul României pentru a facilita intrarea trupelor române în Ardeal. S-a găsit o maşină nemţească din captură, un Benz, viitorul mitropolit a fost îmbrăcat în haine de soldat ca ordonanţă a căpitanului Precup, aviator, şi i-au dat ca direcţie de deplasare Sibiu – Târgu Mureş – Reghin – Bistriţa – Vatra Dornei – Iaşi. Acolo a fost primit în audienţă de Regele Ferdinand, separat de Regina Maria, a fost primit de ministrul Apărării din perioada respectivă, generalul Coandă şi de generalul Prezan, ajuns mareşal. A ţinut o conferinţă la Iaşi, împreună cu Nicolae Iorga. Pe urmă s-a întâlnit cu ambasadorul Franţei, cu ambasadorul Angliei şi, în cadrul discuţiilor, a solicitat urgent intrarea trupelor române în Ardeal, pentru că în Transilvania se pregătea unirea cu Patria Mamă. Auzind Prezan de această solicitare, a cerut aprobare ministrului, a organizat un tren special, împreună cu Nicolae Bălan şi căpitanul Precup, aviatorul. Mareşalul Prezan s-a dus cu trenul special până la Giurgiu, s-a întâlnit cu generalul Berthelot să organizeze ofensiva pentru Transilvania. A fost un lucru extraordinar. Au fost multe peripeţii pe drum, la întoarcerea acasă, pentru că nu a putut ajunge acasă la marele act al Unirii, abia în 2 decembrie a ajuns Mitropolitul în Ardeal. Greutăţile s-au datorat drumului greu, iernii, maşina era captură de război, astfel că totul s-a întârziat. Dar faptul că a venit cu o sumă de bani din visteria regală, dată de Ferdinand, să faciliteze Marea Unire, a fost un lucru fantastic şi lumea nu prea ştie de acest aspect.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Acest text a fost publicat în cartea preotului-profesor Nicolae Feier – „Casina Română din Bistriţa”.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Da, există o listă care este publicată pe site-ul Oficiului Naţional Cultul Eroilor. Se poate căuta acolo. Dacă cumva nu găsesc un nume, ni-l poate da nouă pentru că noi mai avem o rundă de cercetări la Arhivele Militare Naţionale şi îi putem ajuta. Urmează volumul doi la carte. Noi, mai în glumă, mai în serios, îi spunem o cărămidă de carte.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Este extraordinară. Acolo tratăm subiectul înfiinţării Armatei bistriţene. Practic,  la 6 februarie 1919, au fost mobilizaţi, imediat după constituire, şi au fost angrenaţi pe frontul româno-ungar, din Munţii Apuseni până la forţarea Tisei. Şi aici a fost o problemă, adică, de ce nu a înaintat Armata ardeleană  către Budapesta. E un mic orgoliu între concepţia austriacă în tactica militară şi concepţia românească de dincolo. Au fost oarecare rivalităţi între ardeleni şi regăţeni. Nu s-au înţeles, astfel că regăţenii au spus că merg ei şi ardelenii să facă doar capul de pod.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Este scris de părintele-profesor Nicolae Feier care este un om excepţional, un patriot desăvârşit.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Să nu uităm că a fost sufletul soldatului român. Dacă nu era Regina Maria, nu se îmbărbăta soldatul. Regina Maria a dat exemplu şi la o simplă infirmieră despre ce înseamnă să pui mâna pe pieptul soldatului, să-i pui mâna pe obraz, să-l îmbărbătezi să poată face faţă greutăţilor respective.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Pentru că ai amintit de academicianul Ioan Aurel Pop, aş vrea să spun că la 19 iunie 2020, în Parohia Tăuţi, comuna Floreşti, judeţul Cluj, preşedintele Academiei Române a spus că: „Nu am să înțeleg niciodată de ce „patria” a ajuns să fie un subiect de persiflare și chiar de dispreț și de ce „patrioții” sunt repudiați astăzi, în anumite medii, ca fiind „naționaliști””. Aflăm în fiecare zi lucruri năucitoare de genul „Trecutul ne este maculat şi mincinos redat”, „Provinciile istorice ale ţării ne despart, nu ne unesc”, „Diferenţele regionale între români sunt şi genetice”. E o aberaţie. „Prezentul este catastrofal”, „Tinerii români nu pot studia şi nu se pot realiza decât afară”. Este încă o aberaţie. „Reneagă şcoala românească”, „A te pune în serviciul acestei ţări este o crimă”. O altă mârşăvie – „Imnul Naţional este prost”, „Ziua Naţională este nepotrivită”, „Limba română este bună numai pentru înjurături”, „Viitorul nostru devine pe zi ce trece tot mai sumbru”. Cum este posibil să faci asemenea afirmaţii? Mai trebuie să specific că în acest proces de globalizare, pe fondul crizei evocate de această mare pandemie, de criză economică în care am intrat, ne mai aşteaptă un alt aspect ce penetrează tot mai violent şi cu ţintă precisă, aceea de rasism cultural împotriva culturii româneşti. Aflăm lucruri năucitoare. Desfacem afirmaţia lui Patapievici cum că Eminescu ar fi cadavrul nostru din debara, că Sadoveanu nu mai este actual şi ar trebui să fie ocolit, Creangă este prea ţărănos, regional şi arhaic,  calofilul Coşbuc şi naţionalistul Goga ne plasează ca entitate etnică, ca naţiune şi ca ţară într-un loc obscur, demn de compătimire şi dispreţ. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu economia ţării, cu Biserica Ortodoxă Română, cu Ministerul Apărării, cu sănătatea, cu educaţia, domeniul artistic şi toate celelalte instituţii de rezistenţă şi tărie a statului român. Aş putea să menţionez şi pe cei care au făcut muncă voluntară de cinstire a eroilor, cum suntem şi noi. Şi suntem şi noi criticaţi - „Ce mai vor şi ăştia cu eroii ţării?”. Dar uite că eroii ţării, practic, sunt strămoşii noştri, sunt rădăcinile noastre şi trebuie să vorbim de ei.

Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Aş vrea să-l felicit şi pe părintele Ştefan Murgoi de la Strâmba care a scris Monografia Parohiei Strâmba, o carte şi o realizare frumoasă.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Părintele protopop Alexandru Vidican a scris, părintele Baciu, nemaivorbind de părintele-profesor Nicolae Feier, şi mulţi alţii care au început să scrie monografia parohiilor. Înainte, în Biserică, era Cartea de Aur. Acum a cam dispărut din bisericile noastre, nu ştiu care este motivul, probabil această alertă în care ne găsim.

        Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Sper că monografiile care apar, şi în plan religios, să se alăture monografiilor istorico-militare, celor culturale şi să se facă un întreg tezaur al României.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Pe plan militar sunt bucuros, sunt chiar mândru că am contribuit la organizarea şi amenajarea Muzeului Generalului Grigore Bălan la Blăjeni, dar şi la dezvelirea bustului generalului Grigore Bălan. Avea o troiţă la Arcuş, lângă Sfântu Gheorghe, în locul unde a căzut în 9 septembrie 1944. Sunt bucuros că am reuşit să scriem şi cartea dedicată Cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul a colonelului Liviu Rus, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, care e părintele spiritual al Asociaţiei Cultul Eroilor. I-am făcut un monument la Poienile Zagrei, am scris cartea. Încet-încet, scoatem la iveală nişte aspecte militare. La Ferma Cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul, o bucurie nemaipomenită, datorită bunăvoinţei economistului Gheorghe Şanta, fost viceprimar al municipiului Bistriţa într-o perioadă mai de demult.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - Da, a salvat şi proprietăţile acestor cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul, care prin Decret Regal au primit fiecare câte 5 hectare de teren. Bistriţa îi are cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul, cea mai mare decoraţie de război a României, pe Grigore Bălan, de două ori, colonelul Liviu Rus,  generalul Ioan Dumitrache care a ajuns comandantul Corpului de Vânători din România, dar care este legat de municipiul Bistriţa pentru că a fost comandant de divizie aici, iar pe urmă a fost prefect într-o perioadă istorică a judeţului nostru. Îl avem şi pe colonelul Gheorghe Mareş, pe colonelul Eltâi care a fost şi fotbalist la Gloria Bistriţa, şi a contribuit în domeniul sportiv. Profesorul Sănduţă a scris în „Cavalerii sportului bistriţean” despre toţi, inclusiv despre cei din armată. Armata Română, practic, s-a integrat foarte bine în tot mediul bistriţean. Aş vrea să scot în evidenţă că, imediat după Unire, în Bistriţa, din lipsă de specialişti, a rămas cam aceeaşi administraţie austro-ungară. La conducerea Bistriţei au rămas tot ungurii şi saşii. Corespondenţa între instituţiile judeţului se purta în limba maghiară sau în limba germană. Armata bistriţeană, înfiinţată în 6 februarie 1919, a obligat instituţia existentă atunci să poarte corespondenţa în limba română. Pe urmă, tot Armata Română a renovat Cimitirul Eroilor din Bistriţa, a adus eroi de la Rotunda, din alte zone unde au căzut ostaşi, din cimitire izolate, i-au adus aici şi au făcut Cimitirul Eroilor. Este o realizare nemaipomenită în care pionul principal a fost preotul Oniga Pompei, un preot militar care, până la urmă, a ajuns confesorul Garnizoanei Bucureşti. După actul de la 23 august 1944, a ajuns muncitor fără loc de muncă. Păcat. Toată elita românească, după 23 august, a fost decimată. Armata a contribuit la realizarea unităţii între cultele bistriţene ca la festivităţile naţionale dedicate anumitor evenimente să participe toate cultele religioase – greco-catolici, ortodocşi, lutherani, dar şi celelalte religii care au fost în Bistriţa în perioada respectivă, Garnizoana Bistriţa i-a obligat să fie prezenţi la festivităţile, să facă predici în ritul lor.

          Col. (rez.) Ioan Cordovan: - În anul 2018, cu ocazia marcării Centenarului, un grup de ofiţeri din cadrul Garnizoanei Bistriţa a făcut un proiect, să mergem pe urmele Marii Uniri. Am făcut o călătorie până la Chişinău şi am luat legătura cu un fost ministru al Apărării din Republica Moldova, Vitalie Marinuţă, care a fost o gazdă excepţională. Vă spun sincer, n-am văzut un general să ne primească aşa de bine cum am fost primiţi noi. Am mers la Iaşi, am vizitat Palatul lui Cuza, am vizitat Palatul Unirii, am mers la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Soveja şi am ajuns şi în Chişinău, unde Marinuţă ne-a aşteptat cu soţia lui, ne-a primit la vreo 15 km de Chişinău, la un muzeu extraordinar.