„O luptă-i viaţa; deci te luptă”

L-am citit mereu pe Coșbuc, încântată de sonoritățile poemelor sale ori, în copilă¬rie, emoționată până la lacrimi de povestea lui El Zorab.
Mai târziu, l-am citit cu instrumentul de mine inventat al declinării poeziei. Iată:
Într-un scenariu despre naşterea limbilor, Constantin Noica vede ivirea acestora nu doar în comunitatea familiei, ci prin copii. Omul matur al începuturilor trebuie să fi fost atât de prins de cerinţele practice ale supravieţuirii, încât nu-i mai rămânea răgaz pentru „vis liber, joc, exerciţii în posibil”. Copilul, în schimb, deocamdată dezlegat de îndatoriri practice, se joacă şi teoretizează. Spiritul liber dă nume, cere nume, identifică lucrurile denumite, le compară. O vreme se joacă neîngrădit cu şirul de nominative. De îndată ce descoperă nuanţele care le deosebesc pe cele de acelaşi fel, începe jocul complicat al relaţiilor şi întreţeserilor dintre cuvinte. Gândirea omului, slabă fiind (vezi Gianni Vattimo, Il pensiere debole), adică ne-crispată, maleabilă, îngăduitoare, face pasul îndrăzneţ către relativ şi incert. Slăbind, aşadar, nominativele (se) declină, decad. Ies din nume, din aparenţă, îşi părăsesc reputaţia. Nu-şi mai ajung. Prima treaptă a coborârii va fi naşterea. Rotundul nominativului, cel care este, învaţă să aibă, să aparţină, să depindă. Genitivul este cazul apartenenţei, numele se recunoaşte marcat de origine, de gen, de rasă, specie. Acceptă posesia şi, prin urmare, fragmentarea. Este fiindcă aparţine, fiindcă are. Având, poate să dăruiască şi poate primi la rândul său. Dativul este cazul negustoriei, al schimbului. Numele de un anumit fel încearcă şi alte feluri, intră în acord, se leagă prin daruri, îmbracă, temporar, semnalmentele altuia. Se înstră-inează. De aici încolo, poate începe cazul social prin excelenţă. Lumea devine „lume, lume”. Acuzativul suportă, admite, caută relaţii, condiţionări, circumstanţe, îşi doreşte şi îşi află determinaţii. Nu-i ajunge să fie, să aparţină şi să facă simple schimburi. Îşi defineşte locul, timpul, modul, cauza, scopul. Este numai dacă, unde, când, cu cine. Se pierde pe sine, decade din contemplare în acţiune. Are nevoie de verbe nenumărate, dincolo de a fi, a avea, a da/a primi. Din când în când, când zarva e ameţitoare şi asurzitoare, îşi caută echilibrul dintâi şi nu-l mai poate regăsi. Declinarea e ireversibilă. Nemaiajungându-şi, dezechilibrat, pustiit de lume, cheamă. Vocativul e decăderea însăşi. Numele redevine singur, dar tăcerea dintâi s-a spart. Strigă, se roagă, invocă. Dacă e retorică, aşadar îşi asumă singu¬rătatea, chemarea îşi redobândeşte forţa prin chiar înfruntarea descoperitei relativităţi. Dacă se adresează cuiva, fie chiar şi lui Dumnezeu, mai ales lui, numele e fără scăpare, declinarea e semnul vlăguirii, al golirii de orice sens.
Toate acestea l-ar descrie pe George Coşbuc ca poet al copilăriei prime – cea subordonată jocului şi teoriei. A dat nume lucrurilor din jur, se minunează încă de diversitatea lor (articolele sale despre expresii populare şi etimologia lor sunt fermecătoare! – vezi volumul IV din ediţia Gavril Scridon de Opere), se joacă neobosit cu relaţiile simple dintre ele, tot ce face parte din viaţa obişnuită a comunităţii rurale e senzaţional, uimitor, exemplar. Forfota – dramatică, adesea comică, dar şi dusă până în pragul tragicului – e înregistrată cu o lăcomie verbală unică. Acuzativele relaţiei sunt jucate cu atâta dezlănţuită poftă a împerecherilor sonore, cu atâta îndelung exersată plăcere a rimelor şi ritmurilor, încât posaca maturitate nu are nici o şansă să se instaleze. Lumea coşbuciană e „neserioasă” în sensul deplinei libertăţi a spiritului faţă în faţă cu lucrurile şi cuvintele. Narativitatea jucăuşă traversează măşti, fapte, gânduri ale unei persoane a III-a pestriţe şi vii, dezleagă iţe şi le (re)orânduieşte în determinări, condiţionări, circumstanţe. Într-un du-te vino de efecte, cauze, locuri, timpuri, moduri, scopuri, singurătatea e cu neputinţă. Populaţia de caractere (deci nominative) e depăşită de numărul şi varietatea situaţiilor (deci acuzative şi dative). O comunitate gureşă face şi des-face neobosită, se spun poveşti respectându-se ritualul, se întreţine suspansul, se interpretează roluri, se comentează atitudini. Fireşte, acuzativele apar doar provocate de verbe, de avalanşe de verbe. Iată-le transcrise dintr-o singură poezie, la întâmplare: a se pricepe, a plăcea, a fugi, a fi drept, a şti, a spune, a se teme, a face, a putea, a întreba, a vrea, a plânge, a zice, a asculta, a umbla, a pierde, a se împrieteni, a lăsa, a strânge, a săruta, a învinge, a căta, a cere, a merge, a-i păsa, a se lua, a vedea, a începe, a muri… În lumea acuzativului nimeni nu este, pur şi simplu, şi nici nu stă. Nimeni nu este inocent şi fără răspundere într-o lume a acuzaţiei. Lucrurile îşi declină numele pentru a putea intra în relaţie în cunoştinţă de cauză – e simplă politeţe. Căci nu-i des¬tul să ai ori să ţi se dea un nume – trebuie să-l susţii cu fapte. Gazelul Lupta vieţii, didactic şi necruţător, o spune limpede: „O luptă-i viaţa; deci te luptă”.