Părintele Alin Cîndea: De la ironie la o profeție împlinită

Există un detaliu discret, aproape trecut cu vederea, în Evanghelia despre Zaheu, care dă de gândit atunci când ne oprim puțin asupra lui: numele acestui om.

Zaheu nu este un nume oarecare. Vine din ebraicul Zakkai și înseamnă „curat”, „drept”, „nevinovat”. Este un nume încărcat de speranță. Un nume ales, fără îndoială, de niște părinți care au visat pentru fiul lor o viață dreaptă, o existență curată înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Un copil căruia i s-a pus, încă de la început, un nume ca o profeție.

Și totuși Zaheu este exact contrariul a ceea ce numele lui spune că ar trebui să fie: mai-marele vameșilor, bogat, compromis, disprețuit public, simbol al nedreptății și al lăcomiei. Paradoxul este dureros. Numele lui vorbește despre lumină, dar viața lui despre umbră.

Poate că tocmai acest decalaj lăuntric a început să-l roadă. Poate că, într-o zi, Zaheu și-a amintit ce înseamnă numele lui. Poate că și-a dat seama că trăiește foarte departe de ceea ce fusese visat pentru el. Și, din această zbatere interioară, se naște dorința: „căuta să-l vadă pe Isus”. Nu caută încă mântuirea. Nu cere iertare. Nu promite nimic. Vrea doar să-l vadă. Dorința e mică, timidă, imperfectă. Dar este reală. Și, în Evanghelie, aceasta este suficient. Pentru că Dumnezeu nu se lasă găsit de cei perfecți, ci de cei care îl caută cu toată inima, așa cum promite prin profetul Ieremia: „Mă veţi căuta şi mă veţi găsi, pentru că mă veţi căuta din toată inima voastră” (Ier 29,13).

Zaheu, pentru a-l vedea pe Isus, se urcă într-un copac. Un gest copilăresc, poate ridicol pentru un om important al cetății. Dar dorința de a-l vedea pe Isus este mai puternică decât rușinea. Aici începe convertirea lui.

Isus face restul. Îl vede. Îl strigă pe nume. Intră în casa lui. Și, în acel „astăzi”, viața lui Zaheu începe, în sfârșit, să se alinieze cu numele pe care îl purta de o viață.

Azi, Evanghelia ne amintește că și noi purtăm un nume. Poate că te numești Andrei – „bărbat curajos”. Sau Ioan – „Dumnezeu este milostiv”. Sau Grigore – „cel treaz”, „cel vigilent”. Poate că te numești Maria – „cea iubită”, „aleasa”. Sau Elena – „lumina”. Sau Ana – „har”. Te-ai întrebat vreodată dacă viața ta este în acord cu numele pe care îl porți?

Numele nostru este primul dar primit. Nu l-am ales; l-am primit ca pe o chemare tăcută. Uneori, viața ne poartă departe de sensul lui, alteori îl uităm. Dar, asemenea lui Zaheu, putem ajunge într-un punct în care se naște dorința: dorința de a-l vedea pe Isus, dorința de a ne regăsi, dorința de a trăi mai adevărat. Dorința aceasta, oricât de fragilă, este deja un început al convertirii.

Însă există un dar și mai adânc decât numele: Botezul, momentul în care am devenit creștini – adică ai lui Cristos. Nu este o simplă apartenență, ci o identitate: viața lui Cristos a fost pusă în noi ca un har viu. De aceea, Apostolul Pavel îi spune lui Timotei: „Nu neglija harul care este în tine”. Există în fiecare dintre noi ceva primit – prin nume, prin Botez, prin chemare – care nu așteaptă să fie inventat, ci trezit.

Convertirea nu începe cu perfecțiunea. Nici cu un discurs impecabil. Începe cu o dorință sinceră, chiar dacă este stângace. Dumnezeu nu disprețuiește micimea noastră, nici inconsecvențele noastre. El le traversează.

Zaheu nu devine drept înainte de a-l întâlni pe Isus. Devine drept pentru că Isus intră în viața lui. Iar numele lui, care părea o ironie, devine o profeție împlinită.

Poate că și pentru noi este timpul să ne întrebăm, cu multă sinceritate: cine suntem acum… și cine eram chemați să fim? Cine am putea fi dacă îl lăsăm pe Cristos să fie Domnul și stăpânul vieții noastre?