Justiţie literară la Bistriţa- George Coşbuc reaşezat în glorie la cina de taină a literelor române

     Fără dubii, în plan naţional, ultima jumătate a lui septembrie cultural a stat  sub semnul bardului hordouan. Cutezăm a spune că Bistriţa  (judeţul acesta in corpore de fapt) a fost o adevărată capitală a culturii române. Chiar dacă nu s-a oficializat acest temporar statut, privind în urmă, concluziv, Bistriţa l-a meritat cu prisosinţă. Argumentăm cele de mai sus prin: proporţiile sărbătoririi, prin magnificenţa acestora, prin participarea unor mari personalităţi  politice, culturale şi religioase, a redactorilor celor mai de seamă de seamă reviste culturale (România literară, Tribuna, Luceafărul, Familia, Steaua, Vatra, Renaşterea, Lumina, Sinteza, Mişcarea literară, Alpha, Tabor, Transilvania, Caiete Silavane etc.  Să adaugăm la aceasta cel mai de seamă element, şi anume larga participare a maselor de iubitori de Coşbuc -intelectuali, reprezentanţi ai puterii politice , formaţii culturale, oameni ai satelor, şcoli, cluburi, instituţii. Acestea toate atestă că cel ce s-a născut acum un veac şi jumătate este viu, trăieşte  în inimile şi minţile neamului său, căruia i-a doinit ca nimeni altul ”bucuria şi-amarul”. Pentru aceasta este iubit, recitat, păstrat în case şi în suflete, citat, amintit cu pietate.

     Gloria literară a celor ce scriu seamănă adesea cu stelele variabile şi nu din vina lor, ci a vremurilor care se succed pe scena istoriei. În timpul vieţii, Coşbuc s-a bucurat de o autentică şi vastă  celebritate în plan  naţional, fiind studiat în şcoală şi cultivat în societate. Venirea comuniştilor la putere a însemnat o valorificare a poeziei cu caracter  social şi mai apoi cu accent pe cea a vitejiei  naţionale Postdecembrist, luaţi de valul unui europenism găunos, s-a crezut proletcultist cum că nu mai avem nevoie de valorile proprii, îndrăznind a pune „într-un con de umbră”, cum se spune, chiar pe Eminescu, necum  un  Coşbuc, un „poet al ţărănimii”, cum l-au socotit cei care i-au citit fugar doar câteva pagini. Scos din manuale, inclusiv la liceu, amintit în treacăt, ca şi alte valori clasice, Coşbuc trebuia să facă loc „noilor talente”, zgomotos setoase de afirmare, dar stând îngrijorător la capitolul talentului.

  Prin amploarea manifestărilor naţionale, ocazionate de 150 de ani de la naşterea hordouanului ce şi-a nemurit satul, ne bucurăm că poetul a revenit în glorie la masa celor mai înalte spirite ale literaturii române. Cu fast, cu alaiuri, cu serbări, cu bucurie, începând de la Centrele culturale, biblioteci, felurite instituţii din alte orale ale ţării, formaţii populare, până la cele din mai zilele trecute, de final:  prezentat ca „poet solar” la poale de Caraiman de pr. Ioan Pintea (şi distincţia patriarhală „Antim Ivireanul”) la conclavul poeţilor creştini, de cros pe biciclete, de omagierea de la Clubul monarhiştilor. Totul şi toate au purtat săptămâni la rând numele lui „badea Gerorge”, cum îi plăcea  atât de mult să i se spună. (Admonesta pe cei care îi dădeau  apelative  simandicos-linguşitoare. Mergând la Capşa, unde o parte a localului era destinată scriitorilor, se aşeză la locul obişnuit, dar ospătarul fiind nou, îl atenţionă respectuos că acolo e locul scriitorilor. Coşbuc nu se supără, scuzându-se că n-a ştiut şi se mută în altă parte. Când năvăli un grup de scriitori, totul se lămuri şi poetul fu adus la locul lui cu zgomotoasă veselie.)

     Să ne aducem aminte de Coşbuc, păstrându-l în aducerile-aminte, la 28 de ani, aşa cum l-a creionat cu neuitare Alexandru Vlahuţă, care spunea despre poet, că „Lirica lui este ca o neaşteptată scăpărare de lumină”;  „...blond, părul mătăsos, fruntea mare, ochii pe jumătate închişi, vorbeşte liniştit, tărăgănat şi fără gesturi...Blând, visător, se uită cu indiferenţă la tot ce se petrece în juru-i. I-ar plăcea să trăiască la ţară. A citit mult, are o memorie extraordinară, e stăpân pe toate secretele limbii şi versului românesc. Nu vrea să supere pe nimeni, nici cu ştiinţa, nici cu talentul său.Ţine foarte puţin la versurile sale şi la ce va zice lumea despre ele. Cunoaşte bine literatura germană şi nu poate suferi pe cea franceză (decadentismul-n.n.); acesta-i singurul semn după care ţi-ai putea da seama că-i ardelean.”

    E bine să ne amintim că după impactul poeziei lui Eminescu, literatura naţională suferise un şoc, prăbuşindu-se  în melancolice, chiar dacă viaţa nu oferea motivele pe care le avusese Eminescu. Iată că de unde nimeni nu se aştepta, Dumnezeu, Cel ce este izvorul veşnic al tuturor frumuseţilor, ridică o voce literară cu totul nouă, plină de soare şi de optimism, de vitalitate: „O luptă-i viaţa, deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor. / Orticare-ar fi sfârşitul luptrei,/Rămâi să lupţi, că eşti dator.” („Lupta vieţii”). Fiul de preot de la Hordou ştie că viaţa (mai ales a creştinului)  „nu este joc şi distracţie, ci eroism” aşa cum spune şi Ioan de Kronstadt.

    După ce ‚n 1898, apare „Nunta Zamfirei”în Tribuna lui Slavici, acesta îi cere sprijinul lui Titu Maiorescu pentru a-l putea trimite la Bucureşti: „Eu sunt sigur că e destul să-l vedeţi pentru a fi de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca talentul acesta să ajungă în desfăşurare.”

  Când se reîntoarce pe plaiurile năsăudene în 1908, este primit ca un apostol al neamului, iar în 1913, la serbarea gimnaziului, este primit cu nemaivăzut fast, întru glorie. Ca celebritate transilvană, poetul este un etalon. Astfel, pe peronul gării din Năsăud, atunci când învăţătorul Vasile Rebreanu îşi conduce fiul, pe Liviu, viitorul mare romancier, cu lacrimi în ochi îi urează: „Să dea Dumnezeu să ajungi cât Coşbuc de mare!”

   Din postura-mi modestă de privitor al vieţii cultural-sociale, felicit călduros toate forţele organizatorice care au făcut din George Coşbuc un centru  solar al vieţii noastre culturale în acest septembrie de aur de care ne-am despărţit, dovedind  dăruire, priepere, iubire de neam şi de valorile noastre neperisabile. Căci patriotismul nu stă în mulţimea vorbelor despre neamul tău, ci în crearea de valori  pentru ţara ta.

   Încheind aceste rânduri, nu voi putea spune nimic mai frumos şi mai adevărat şi mai drag sufletului meu decât cuvintele spuse (scrise) de I.L.Caragiale îndată ce a apărut primul volum de poezii al lui George Coşbuc („Balade şi idile”- iunie, 1893):

 „Pe câmpul vast al publicisticii româneşti (pe care creşte atâta săpanac des şi abundent) a apărut zilele acestea şi un copac şi e aşa de mândru şi aşa de puternic, încât mii şi mii de recolte de buruieni se vor perinda şi el va stat mereu în picioare, tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntând vremea şi gusturile ei capricioase şi făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre româneşti.”