Un Coșbuc de cursă lungă

Dacă stau bine și mă gîndesc, Coșbuc, alături de Eminescu, a fost poetul care a mișcat, reconfortant, leagănul copilăriei lecturilor mele. Parcă răzbat prin vremi versuri precum „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi” (Eminescu) sau „În vaduri ape repezi curg/ Și vuiet dau în cale…” (Coșbuc) încercînd să configureze chipul unei mame, cum să zic?, generic, ce sensibiliza în trăirile mele chipul mamei aie-vea, al mamei reale, care trăia însă într-un concret cu o dinamică aparte, pe care eu nu puteam/ nu îndrăzneam încă să-l transfigurez, pentru că era încă departe de toamna vremuită de frunze. Poate de aici ar putea porni o constantă distanțare și în același timp irepresibilă atracție față de poetul luat în atenție, acum.
L-am citit și îl citesc pe George Coșbuc pe etape, în diverse împrejurări. Nu știu, nu-mi amintesc de vreun Coșbuc învățat la școală, deși, desigur, l-am învățat și eu, apoi l-am și… predat. M-a amuzat – și încă mă amuză – încercarea criticilor și ale istoricilor literari de a-i găsi un „specific” – lirismul obiectiv, lirism cu măști – ca să dobîndească (ei mai întîi, nu poetul) dreptul de a-l așeza într-un manual sau într-o istorie literară. Coșbuc… „obiectiv”? Atît de implicat în „sufetul neamului”. Poezii precum „Avenit un lup din crîng”, „Nu te-ai priceput”, „Scara”, „Spinul”, „El Zorab”, „Poetul” sau „Dușmancele” rămîn inconfundabile, inepuizabile. Dacă specialiștii literari nu mai găsesc calificative pentru ele, e treaba specialiștilor, a literaților. Nici nu cred că trebuie să-i reproșăm – retoric – lui Dobrogeanu-Gherea că l-a numit pe bardul din Hordou „poetul țărănimii”. A fost poetul țărănimii – fapt deloc puțin – iar dacă țărănimea a dispărut, poezia nu. S-a retras, ea, țărănimea, în idealitate, dar acolo poezia e, cum se zice, la ea acasă. Dispar din uz anumite cuvinte specifice poeziei coșbuciene – acesta e mersul lumii – dar e treabă de cultură și de univers cultural ca să înveți să le cunoști și să le descifrezi. Cu trecerea timpului am putea zică că poetul devine mai indescifrabil, dar ne gîndim oare la slăbirea capacității noastre (culturale) de a descifra poezia? Oricît de oral al fi, Coșbuc nu e pentru analfabeți. Iar noi – cu toate reformele din școală – ne afundăm în analfabetism.
Este curios că eu, deși m-am mișcat mult într-un peisaj paysan, nu am fost și nu sînt influențat, în mod direct, de poetica lui Coșbuc. Îi prețuiesc mesajul poetic, tematica, tehnica de artizan al versului, narativitatea, dar, ciudat chiar, n-am învățat să scriu – poetic – pe partiturile sale. Asta nu înseamnă că nu-mi prilejuiește satisfacții de lectură. Nu constant, dar periodic, desigur. Mă relaxează, mă încîntă.
Probabil că școala năsăudeană i-a obosit imaginea, prin deasă evocare. Dar e o situație totuși privilegiată, pentru un poet, să fi trăit de cei mici (copii) cu suflet mare. Imaginea a obosit, poate, de-a lungul timpului (de predare) în viziunea unor (doar unor) profesori, dar faptul nu e un inconvenient în menținerea via a acestei imagini în mintea copiilor, care se repetă inedit cu fiecare generație, cu fiecare val de elevi. Mințile lor sînt mereu noi și proaspete. Poate că izbînzile tehnicii îi mai derutează, dar capacitatea lor de receptare ar trebui recuperată. Imaginea poetului nu pălește decît în mințile obosite sau ignorante. Opera lui mai are multe de spus, atît sensibilității noastre (cînd există), cît și încercărilor academice.
Da, uneori ai impresia că poezia lui se zbate între regrete nostalgice și ignorări cu pretenții, dar aceasta pare că înaintează totuși printr-un substrat (cultural) ascuns spre alte și alte ținte, care își caută actanții. Poetul e evocat cu anumite ocazii, Bistrița în dedică un festival, dus cu greutate de Casa de Cultură a Sindicatelor, de care se mai agață, spasmodic, spre sprijin, vreun manager cultural sau altul, cultivarea lui e într-o dinamică mai anemică, dar marile semne ale literaturii nu-și pierd substanța. N-o lasă la cheremul timpului și al gusturilor îndoielnice.
Cît privește atitudinea mea la zi față de poet (prozator, publicist, încă de descoperit), simt cum un ceva din creația lui rămîne nereceptat în întregime, un ceva constituit în provocare, mereu chemîndu-mă la reveniri. Pe care nu le ignor. Poetul e de cursă lungă și nu se va lăsa blocat de ambuteiajele literare trecătoare.