Confluenţe - MIRCEA PETEAN

ELANII FANTOMĂ

i-am văzut
cu ochii mei i-am văzut

pe pajiştile de la marginea pădurilor
din preajma oraşului Anchorage
sau chiar pe străzile de la marginea lui
se prelingeau ca orbii
halucinant alunecau pe coridoare pustii
prin tunele abandonate
elanii fantomă

în vremea aceasta masculul dominant îşi etala coarnele monumentale
lăsându-şi amprentele olfative pe trunchiurile arborilor
îşi umfla buzele împăroşându-se dinaintea femelelor în rut
şi punând pe fugă adversarii după câte o aprigă încleştare

uitaţi de lume
expulzaţi de ai lor
elanii fantomă se mişcă lent şi confuz
cu capetele atârnând ca baniţele
sunt numai piele şi os
pielea atârnă pe ei ca file de carte îngălbenite
cu literele şterse
căzute
în colbul veacurilor

în efortul lor disperat de-a scăpa de căpuşele ucigaşe
care li se înfipseseră în carne ca nişte gloanţe vii
încearcă să-şi lepede pielea rămânând ca jupuiţi
în lumina îngheţată a iernii polare

înaintează astfel
împleticindu-se
pe culoarul îngust
din ce în ce mai îngust
al morţii definitive
elanii fantomă

istoria mare nu-i va consemna
însă fi-vor negreşit menţionaţi într-o notă de subsol
în marea istorie naturală
şi – de ce nu – chiar şi – într-un capitol rezervat aezilor
din toate timpurile – în istoria românească a literaturii

BALADA DRUMEŢULUI

hai cu mine în noapte
hai cu mine
nu spun că va fi bine
spun doar că vom înainta
ne vom îndepărta
vom dispărea
din raza privirii oricui
zeii doar avându-ne
poate
în vedere

hai cu mine
hai cu mine în noapte
pe trunchiuri de pin
arse pe jumătate
pe jumătate intrate în putrefacţie
pe trunchiuri de pin furate muntelui pluti-vom
în josul fluviului
atenţi la curenţi
până la marea cea mare

hai cu mine adânc în noapte – îţi şuier
şi voi răsuci pentru tine alean şi cutreier

ne vom întinde pe plute pe spate
şi ne vom uita la stelele îndepărtate

îţi voi şopti cuvinte nemaiauzite
iar tu-mi vei povesti vrute şi nevrute

dar ce spun eu
tu nu trebuie să zici nimic
tu nu trebuie să faci nimic
lipiţi unul de celălalt fi-vom una
una vom fi şi nimeni şi nimic nu ne va putea despărţi
în vecii vecilor

hai vino
vino cu mine în noapte
curând se va crăpa de ziuă
şi noi n-am închis un ochi
nu ne fie de deochi

FESTIVAL DE POEZIE

putea-s-ar
oare
poezia-ntrupa
într-o femeie urâtă rea ca şi cretină

da – a zis poetul francez
nu – a zis poetul austriac
de ce nu – a zis belgianul
nu – a zis spaniolul
da şi nu – a zis poetul helvet

dar voi – poeţi români – voi de ce tăceţi
ce vreţi să spuneţi cu tăcerea voastră

dar poeţii români nu catadicsesc să răspundă acestei provocări
ei continuă să tacă cu îndărătnicie
arborând boticuri de pisici şi faciesuri de căţelandri
ori făcând fiţe de inşi coborâtori din alte lumi

doar unul dintre ei
cel mai direct mai radical
mai imprudent măcar dacă nu mai curajos
grăi într-un sfârşit – Poezia a murit

aşa grăit-a cel-într-un-târziu-dumirit

xxx

ea nu era nici Muza
nici Poema
ea era doar ea –
unică inconfundabilă fără pereche

numele ei nu era nume
ea nu avea nume
era fără nume
fără nume

muiaţi-aş codiţele argintii
în cerneala unui nou poem
ca să pot scrie bucurie
bucurie bucurie

dar de ce moartea stârneşte erosul până-ntr-atât
încât omul devine de nerecunoscut
de unde să ştiu eu –
mai bine chestionaţi-i pe tătuca Freud şi pe discipolii săi
mai mult sau mai puţin fideli – vă zic
apoi tac chitic

xxx

zile la rând
dar ce zic zile – ani de zile
la rând n-a avut ochi pentru nimic
nici urechi de auzit

până adineauri când
ieşind cu gunoiul ca de obicei
a văzut, în sfârşit, da, a văzut
cu ochii lui l-a văzut pe grăsanul de la prima scară
uriaş sub cupola într-aurită a frasinului

îmbuna-s-ar vremurile de noi
de s-ar îmbuna multe-n lume s-ar schimba
îmbuna-s-ar vremurile odată

apoi
înaintând pe cale
doi adolescenţi îndrăgostiţi au trecut pe lângă el înlănţuiţi
mână-n mână plisc în plisc gambă lângă gambă

îmbuna-s-ar vremurile

un şcoler păşeşete grabnic
cocoşat sub greutatea ghiozdanului
deloc mai lejer se mişcă zilierul îndoit sub poveri

de s-ar îmbuna multe-n lume s-ar schimba

„sărutări de mâini doamnelor” – zice
îndoindu-se de şale şi zâmbind larg celor două bătrânele
cu care destinul i se intersectează de o bună bucată de vreme

„cine are carte are parte” – zice una dintre ele
şi anume cea mai îndrăzneaţă

„de hămăleală nebunie şi alergătură” – adaugă el

îmbuna-s-ar vremurile
îmbuna-s-ar vremurile odată

xxx

doar vântul răsfoia cărţile
în piaţa părăsită brusc de mulţimea de mitropoliţi
preoţi de mir politruci universitari jurnalişti

poeţii genialoizi însoţiţi de criticii lor de serviciu
se îndepărtau alene spre cârciumile din apropiere

plecaseră încetul cu încetul până şi puţinii
reprezentanţi ai poporului cetitor/ cârtitor –

daţi-mi să deşert cupa goală a pieţii
înainte de a dispărea eu însumi
definitiv

xxx

probabil că toată literatura lumii nu e decât pandantul unei absenţe
o încercare de a ne aminti o revelaţie
o iluminare avută cândva
într-un vis pe care l-aş numi colosal
dacă nu mi-ar displăcea cuvintele mari

o încercare eşuată
mereu reluată
sub blestemul unui nou eşec

până una-alta însă mă las copleşit de aroma dimineţilor de iarnă
când bunica mă trimitea să rup crenguţe de prun viţă-de-vie şi zmeură
în grădina din preajma casei

o
dumnezeiască e aroma ceaiului sângeriu
cu pâine prăjită dată cu usturoi şi untură

o
dumnezeiesc e gustul dulce-sărat
al dimineţilor de iarnă de altădat’