Confuzii şi ipoteze (IV)

Savantul lingvist Iorgu Iordan făcea o observaţie în cartea sa „Toponimia românească” (Bucureşti, 1963) referitor la felul cum, în ţinuturile transilvane, stăpânii regatului maghiar au întors pe dos relaţia toponimie-onomastică. Aceasta, în ideea că, de nu puţine ori, o localitate ar fi luat numele stăpânului şi nu invers. În cazul meu, rezulta că locul meu de baştină se numeste Beclean, fiindcă a fost preluat de la numele familiei aristocratice Bethlen.

Mai ştiam că atât familia Apaffi, cât şi Bethlen, Banffi (cât şi multe altele din Transilvania) erau de ”origine română, însă renegate” (e afirmaţia lui George Bariţiu !), ca urmare a funcţiilor avute în statul ungar, a înnobilării şi atribuirii de moşii.

Nu am intenţionat să fac, în acest spaţiu, nici măcar un rezumat al istoriei localităţii Beclean, atestată documentar din 1235. Revin la relaţia dintre toponim şi numele de familie al cuiva.

Mă aflam la Chişinău, în compania unui distins profesor universitar de filologie şi istorie. Spunându-i că sunt din Beclean, România, m-a întrebat de ce origine este acest toponim. Am răspuns mai degrabă dând din umeri. „Sunt sau au fost în zonă spaţii apătoase, iazuri, mlaştini?” Eu: „Oho! Vechiul Beclean era mai degrabă apă, din pricina Someşului, care face un cot aici. Am prins şi eu în copilărie o asemenea privelişte.” Era o porţiune cu sol stâncos, înconjurată de ape, dar suficientă ca romanii să alcătuiască pe ea o aşezare, numită „Paralisum”, după care s-a ridicat o mănăstire, înconjurată cu ziduri groase, care a devenit apoi chiar cetate, jefuită, distrusă ulterior…” Eram tentat să-i fac o prelegere despre această zonă. „Şi cum a fost numită localitatea, de-a lungul veacurilor?” I-am spus ce ştiam: Betleem, Bethlen, Beklanu, Bethlanu.

Când am pronunţat cuvântul Beklanu, convivul meu a ridicat din sprânceană, apoi a rostit „baklan”. şi mi-a propus să iau în seamă că acest cuvânt – „baklan”- este de origine slavă. A avut delicateţea să nu-mi spună ceea ce presupunea că ştiu: o seamă de triburi slave s-au aşezat (şi apoi au fost asimilate) şi în ţinuturile transilvane în secolele 6-7. Şi a adăugat: ”În româneşte, baklan înseamnă cormoran, pasăre specifică apelor, bălţilor. E din ordinul palmipedelor, lungă până pe la 9o de cm, are pene negre, albe pe cap şi pe gât şi o coadă lungă şi rigidă, picioare scurte, dar foarte bună înotătoare. Or, presupun că Someşul şi apăraia din jur erau pline de peşte. Iar de la „baklan” la Beclean nu e drum lung. Sunt doar nişte alternanţe fonetice, despre care ştiţi foarte bine că s-au manifestat de-a lungul secolelor în pronunţia omului de rând. Preluat acest cuvânt, ca să desemneze stăpânirea unui ţinut de către nişte beneficiari slugarnici şi dându-i-se o rezonanţă cât de cât maghiară, o astfel de procedură e firească pentru o conduită de renegat”.

Ei bine, mă aşezasem pe gânduri…