Constantin întemeietorul sau Traian ? (1)

Dacă în familie nu ne putem alege nici părinţii, nici fraţii, surorile sau bunicii, nici rudeniile, în istorie avem această posibilitate. Cronicarii moldavi şi apoi Şcoala Ardeleană se mândreau cu descendenţa noastră latină şi mai apoi, în secolul al XIX-lea când ideile naţionale prind contur, ca străbuni ai neamului românesc, din care, vezi-Doamne- ne-am trage, au fost aleşi Decebal şi Traian reducând două neamuri la două persoane reprezentative. Hispanicul Marcus Ulpius Traianus (53-117) a întins graniţele Imperiului Roman la maximumul acestora, până în anul 117 al erei creştine. În secolul al XX-lea descendenţa noastră latină, reductibilă la Traian a început a fi uşor contestată, pentru ca actualmente, să die pusă deschis în discuţie.
Nu mă refer la ridicola evitare a numelui de „Traian” din micropoemul-Imn Naţional a lui Andrei Mureşanu cu felurite prilejuri sportive sau politice, fiindcă aceasta se referea la Traian Băsescu, preşedintele statului. Mă refer la ce zic istoricii şi alţi oameni de cultură. În spaţiul nord-transilvan, părintele-profesor Nicolae Feier este unul din cei care pledează pentru a pune alături de legendarul şi necontestatul Decebal pe Imperatorul Constantin cel Mare, tracul, întemeietorul Bizanţului.
Pentru ce l-aş recunoaşte străbun pe Traian? Fiindcă ne-a ocupat prin războaie sângeroase? Fiindcă ne-a jefuit cel dintâi de imensul tezaur şi alte bogăţii?(pildă bună pentru ruşi să-i urmeze exemplul). Pentru că a dat prima lege prin care se suprima libertatea creştinilor pentru următoarele două sute de ani? Pentru că n-a ştiut să deosebească adevărul spiritual de miturile şi idolii Romei? Să-l admir fiindcă era deznădăjduit înainte de moarte, ca toţi prigonitorii? („Ochii mei nu vor mai vedea palate frumoase, grădini înflorite, munţi înalţi. ..Iar tu, bietul meu suflet, ce va fi cu tine?”) Înainte de Hristos nu ştiu în toată literatura lumii pe cineva care să se îngrijoreze atât de mult ce va fi cu sufletul său. Imperatorul Traian auzise despre grija creştinilor pentru suflet, dar le-a respins învăţătura. Vine însă o vreme când trebuie să ne despărţim de palate, de miile de servitori, de legiunile strălucitoare pe care le-am comandat, de sclavele frumoase ce ne-au înconjurat, de povara gloriei şi de bătăliile câştigate, de popoarele îngenuncheate. Rămâne doar sufletul nostru neliniştit şi Dumnezeu în faţa căruia trebuie să dăm seamă.