ŢARA BISTRIŢEI. DOMNEŞTI (1850 de ani de la prima atestare epigrafică, ca Neridon) la anul 161 d.HR)

Dacă întâiul selenaut, Neil.Armstrong, definea omul ca „ această fiinţă neliniştită”- cu siguranţă aserţiunea i se potriveşte până la identificare distinsului preot şi cercetător al arcanelor dăinuirii (şi supravieţuirii) noastre.

După ce în parohia din Gledin (1991- ’94) a dovedit excepţionale calităţi de preot şi om al faptei, la Bistriţa, preacucernicul părinte Nicolae Feier avea să se afirme ca un ferment energic al vieţii religioase, revigorând-o, fie de la amvon, fie în spaţiul public cotidian, fie în mass-media.Vastitatea culturii religioase, credinţa promovată „cu timp şi fără de timp”(cf. Sf.Ap.Pavel), cu fervoare, smerenie şi tenacitate, l-a făcut cunoscut şi iubit în spaţiul cotidian, ca şi în cel al suferinţei (spitale, penitenciar, azile), cuvântul domniei sale fiind receptat ca un balsam şi o întărire a credinţei în HRISTOS- Împăratul şi Dumnezeul nostru.

Concomitent cu activitatea religioasă, ultimii zece ani sunt marcaţi de o impresionantă afirmare în plan cultural-ştiinţific, recte istoriei, onomasticii, toponimiei, istoriei limbii române, culturii naţionale şi transnaţionale. Nu disociată profesiei de bază, ca preot, ci complementară şi de mare frumuseţe sufletească, asociindu-se unor mari spirite ştiinţifice, care au fost şi oameni ai Bisericii şi personalităţi ştinţifice.

Admiraţia pentru cel dintâi Imperiu creştin al istoriei, Bizanţul, este totală, nedisimulată şi perfect argumentată.(Bissanteon duce cugetarea la bessi, besii fiind legendarii preoţi ai „blakilor negri” din spaţiul nord-danubian, de unde descinde numele de „vlah”, vlahii legându-şi numele de splendidul palat imperial al Blachernelor, din Constantinopole. În limba maghiară, italienii sunt „olahi”- nişte vlahi). Domnia sa a aflat prezenţe masive ale neamului nostru traco-dardanic la împăratii creştini-Constantin cel Mare, Jutinian, Theodossius, ce ţineau cu fală la originea lor tracică, aceste constatări fiind probabil un „primum movens” în vasta intreprindere de redescoperire de valori majore locale şi naţionale, multe căzute în „toamna utării”- după metaforizanta exprimare a imnografului preot profesor. Efortul de revalorizare a trecutului nostru religios şi cultural s-a finalizat în mod strălucit prin sanctificarea cuviosului Pahomie de la Gledin şi a martirilor năsăudeni, ca şi prin ridicarea unui impresionant „Panteon al bistriţenilor” (eternizat în cuvântul cărţii şi apoi în marmură, precum făcuse în vremea veche imperatorul Traian cu a sa Columnă).Astfel, spirite mari sunt transmutate din umbra vremii într-un spaţiu al permanenţei memoriale de care domnia sa este intens preocupat (cităm):”Actele mari de cultură şi personalităţile care le-au creat sunt cu adevărat mari dacă se perpetuează, dacă se clasicizează, dacă îşi aduce aminte cineva de ele...Neluând în considerare jertfa şi munca neobosită a celor care au creat aceste valori, ne micşorăm pe noi înşine, devalorizându-ne.”.

Volumele editate până în prezent, au fost de natură să redirecţioneze conceptele noastre ontologice, antropologice, de topos, onomastică şi istorie a neamurilor străvechi ale spaţiului central-european. Volumul de faţă,”ŢARA BISTRIŢEI. DOMNEŞTI...”, impresionant prin masivitate şi volum informaţional, îl readuce pe cercetător în satul natal. O întoarcere iubitoare şi triumfală. Titlul poate şoca gândirea comună, fiindcă sporeşte numărul de „ţări” ale patriei comune cu încă una, dar suntem convinşi de temeinicia acestui redutabil demers când aflăm oicumenele posibile ale acestei ţări, ce includeau hidronimele Bistriţei noastre, a celei moldave, a celor două Someşuri, precum şi ale Mureşului în partea lui superioară. Ţinuturi ale sării („salinae”), acestea erau la fel de preţioase ca şi cele aurifere, căci plata soldaţilor romani (salaria,-ae) se făcea şi cu sare, echivalent aurifer. De aici şi superstiţia că a vărsa sarea la masă nu e de bun augur. Oameni şi dobitoace erau în stare să străbată spaţii imense spre a căuta sarea, element vital. („Voi sunteţi sarea pământului....”-le spune Mântuitorul preaiubit apostolilor Săi în Predica de pe munte.),,„Săpând” cu acribie în sute de lucrări de specialitate, practic pentru întregul areal tematic, părintele profesor emite consideraţii pertinente bogat şi complet argumentate sau ipoteze de maximă credibilitate. Volumul informaţiei pare să copleşească uneori chiar pe cititorul avizat şi autorul compensează această saturare informaţională printr-o recapitulare a unor problematici esenţiale.

Vechimea toponimelor şi onomasticii nu se rezumă doar la site-ul Domneşti, ci se înscrie într-un areal vast al cercetării limesului roman nordic: Livezile, Orheiu Bistriţei Mărişelu, Sereţel, Herina, Cetatea lui Petru Rareş, Ilişua ţinutul Rodnei. .”Ţara Bistriţei”- cum fericit şi paradoxal o denumeşte părintele profesor, parte a limesului roman, este bogată în vestigii tăcute şi felurite, care uluiesc la o cercetare atentă. Un merit excepţional al autorului constă în faptul că gândirea domniei sale nu se opreşte la ultimul strat al istoriei unei probleme: fie cuvânt, fie artefact, ci merge totdeauna adânc în istorie. Mulţi s-au mărginit a arăta că o vocabulă oarecare provine din limba maghiară de pildă. Dincolo de ea aflăm însă o alta origine mai veche, slavă sau a altor barbari, pe care maghiarii au tradus-o. Autorul trece însă şi dincolo de această stavilă temporală şi află lucruri surprinzătoare. „Bistriţa” nu e un topos săsesc, ba nici slav, deşi pare firească asocierea cu „bâstroe”(repede), ci coboară la o „Bess terra ze”- pământ sacru al preoţilor bessi, slujitori ai zeilor. De câte ori am trecut pe lângă cuvinte cum ar fi „Caucaz” sau ,,zăpodie”, toposul „Bileag”, „valah”, „cul-cuş”, „voievod”, „abaţie”- fără a le bănui originile semantice? (...căci „cauca-ze” înseamnă „căciula zeilor” din pricina vârfurilor alpestre încununate de zăpadă, iar „zăpodie”-locaţii transilvane atât de abundent întâlnite, semnifică „picioarele zeilor”- acel „picior de plai pomenit în balada pastorală. Culcuş este „odihna de o noapte, „vlak –bilak” sunt „lupii negri, în blana cărora străbunii daci intrau spre a porni neînfricaţi la război; ,,voievod” desemna pe stăpânitorul unei ape-slavonul ,,voda”.).Impresionante legături duc până la atestarea Bizanţului, a Basilicii, basileului cu preoţii din protoistoria acestor locuri legendare-aceeaşi preoţi bessi, care au primit apoi „cu bucurie a crede în Stăpânul HRISTOS”- biruitorul păcatului şi morţii (aşa cum îi laudă Paul de Nola-vesticul ce a introdus clopotele la bisericile creştine). Pentru ce ne-am mira deci că dacii erau. cel mai viteaz popor al pământului, când ei nu se temeau de moarte? Şi pentru ce ne-am mira când azi, românii (conf. unui studiu ONU) sunt creditaţi ca cel mai credincios popor creştin al pământului, cu 98,96% adepţi (după Vatican-500 de locuitori)?

Autorul emite judecăţi surprinzătoare nu o dată, iar între acestea faptul comunităţii unei limbi comune străvechi ”ramani”(Ra-mani, adică fii ai Soarelui), de unde a derivat ramura romanilor. În acest sens se aduce şi mărturia lui Flavius Iulianus Claudius-medicul personal al împăratului Traian, care spune că acesta n-a avut nevoie de translator pentru a negocia predarea davelor dacice.

Şi câte localităţi pot spune că au atestarea epigrafică a unor locuitori ai săi de pe la 161 post HR. cum are Domneştiul (VILLA PONTIFICALIS NERIDONIS) cu patru localnici ai săi? Ce miracol că atâtea nume pur romane: Loliciu, Doliciu au străbătut până la noi, nealterate prin negurile istoriei! (Predam limba latină la Şieu –Odorhei în anii ’80 şi vorbindu-le despre răpirea sabinelor, aveam în clasă destui elevi de la Bretea cu nmele de Sabin, adevărat material didactic roman al istoriei.)

Nu vom lipsi pe cititor de bucuria de a descoperi însuşi o cantitate indicibilă de fapte şi idei remarcabile, expuse într-un limbaj perfect accesibil comprehensiunii comune. La toate acestea vom adăuga patosul subteran al expunerii, ce răzbate uneori cu forţa gheizerelor islandeze atunci când vorbeşte despre credinţa în HRISTOS a neamului nostru, despre nemurire, despre valorile şi nobleţea străveciului nostru neam traco-dardanic.

După apariţia lucrărilor părintelui profesor Nicolae Feier trebuie să spunem că multe lucruri ”nu mai sunt, nu mai pot fi cum au fost”, iar aceasta cu referire deosebită pentru institutorii şi profesorii ce predau istoria, ca şi pentru iubitorii de cultură. La fel cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, distinsul cercetător al arcanelor protoistoriei face dovada perfectei armonii dintre ştiinţă şi religie, bineştiind că temeliile întregii ştiinţe a umanităţii sunt creştine.

Dumnezeu-Stăpânul suveran al destinelor umanităţii întregi şi a fiecărui om în parte- a voit ca părintele Nicolae Feier să se nască şi să trăiască între noi, să ne întărească în purtarea mântuitoare a crucii proprii, să dea strălucire jertfelor cuvioşilor şi martirilor din această parte de ţară şi să scoată la lumină adevăruri îngropate în „toamna uitării” comune. Nu spre a fi ostentativi, ci spre a argumenta lumii că noi ca popor străvechi - după exprimarea lui Lucian Blaga- „avem dreptul de a trăi liberi şi cu demnitate sub stelele noastre, precum au celelalte neamuri ale pământului dreptul de a trăi sub stelele lor.”