Cornel Cotuțiu: Aur

          Furt, hoție, jaf, jecmăneală, subtilizare... Crimă, război, bogăție; dar poate stârni și surâs, uimire, bucurie, certitudine. E considerat, pe oarece meridian, chiar simbol național. Mă opresc aici, căci seiful cu sinonime și atitudini, care îl pot umple, este generos, deoarece stârnește, în funcție de circumstanțe, reacții puternice, de la fericire la ură.

     Poate  fi înțeles, acceptat, drept reper absolut al vieții.

     Această podoabă (în sine, nu neapărat preparată) a intrat de curând în atenția lumii întregi, ca urmare a furtului dintr-un prestigios muzeu al Olandei. Fie și numai relația aur - Olanda provoacă mirare planetară.

     Celebrul coif geto-dac, alcătuit dintr-un amestec de aur-argint-cupru, recuperat cândva din cătunul prahovean de la Coțofănești, a fost găzduit într-o expoziție dintr-un muzeu bucureștean, iar în Olanda a fost păzit strașnic,  într-un  celebru spațiu olandez de cultură.

     Și deodată faima capodoperei milenare românești provoacă alte reverberații decât cele legate de istorie și artă. Cică hoții au optat pentru momentul final, când personalul muzeului tocmai se pregătea pentru o nouă expoziție; căci - nu-i așa? au gândit bandiții, în astfel de clipe vigilența vegherii e (omenește - nu ?) mai slabă. Și „maeștrii” au reușit.

     Au început îndată căutările pe toate meridianele; deocamdată, totul ține de bănuieli. Am însă o mirare: De ce la București s-a iscat un anonim (cu siguranță) superbogat, care oferă o sumă imensă găsitorului? „Modestul”, generosul anonim de ce dublează recent suma? Dacă ofertantul e real, mă înclin cu admirație.

     Capodopera furată în Olanda, stârnește (pentru români) aduceri aminte asupra altor cazuri: Aurul românesc de la Moskova, al cărui destin „e cald” de 100 de ani. Doar că aici hoția e recunocută în văzul lumii iar obrazul gros se întinde din Marea Neagră până în Siberia.

     Cum Puterile Centrale, în 1917 ajunseseră în prag de a cuceri în întregime România, iar Rusia da semne că va rezista teritorial, guvernanții români au hotărât să salveze bunurile de preț ale țării, adăpostindu-le în Rusia (încă) țaristă.

     Tezaurul avea 93 de tone. Conținea tezaurul Băncii Naționale Românești, valori aparținând unor bănci românești private și societăți private, colecții de autori plastici celebri, bijuterii, arhive ș.a. Din gazde salvatoare însă, rușii,  acum ajunși sovietici, sub conducerea nemernicului de Lenin, au hotărât sechestrarea tezaurului și au refuzat, „în văzul planetei”, să-l mai restituie. A devenit astfel un furt istoric.

     Dar băieții de la Soarele Răsare „e deștepți”, punând la cale un circ al restituirilor, „sacrificâdu-se” de 3 ori, în 1935, 1956 și în 2008. În ce fel, cu câte cantități? E edificatoare cea de-a treia „generozitate”, când, acum Moskova redevenind rusească, a restituit din aurul centenar românesc... 12 monede de aur.

     Sovieticii au practicat și un alt fel de furt: recoltele de cereale și animale domestice. Mai bine de 10 ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, România a fost obligată să suporte acest bir, rezultat, firește, din cămara omului de rând.

     Un mod de a rezista psihic acestei exploatări „comuniste” îl consituia anecdota, „bancul”. Țin minte unul, din vremea copilăriei mele. Cum urcau trenurile, cică: zgomotul vagoanelor pline, care urcau, greu, anevoie, spre Rusia sovietică semăna cu: „u-re-se-se”. În schimb, când se întorceau spre România, goale, aveau viteză și zgomotul la coborâre era:  „co-ta - co-ta - co-ta !” (Notă, pentru prezumptivii mei cititori tineri: ”cota” însemna, impozit, dare, bir.)

                                                             Cornel Cotuțiu