Cornel Cotuţiu: Sintagme de o expresivitate aparte

Rostirea diurnă îți stârnește câteodată pusee ale mirării, aceasta datorită satisfacției de a redescoperi adevăruri estompate de cenușiul preajmei politice, administrative, morale, culturale.

     În actul comunicării folosim nenumărate expresii, unele cu o frecvență spornică, altele pe cale de a fi marginalizate până la a nu mai fi nevoie de ele (Căci veacul înaintează - vorba poetului pașoptist).

     A fost o surpriză să găsesc într-un text recent asocierea „aroganța mediocrației”. Superb!

     Această purtare sfidătoare, trufie, înfumurare, obrăznicie chiar, o cunoșteau din plin strămoșii noștri latini („arogantia”), iar mai apoi, francezii i-au dat forma scriptică „arrogance”. Iar când românii au luat contact mai des cu francezii, și-au dat seama că o astfel de manifestare publică o cunoaștem și noi și a fost ușor să importăm lingvistic vocabula, adaptând-o la forma „aroganță”. Latinii n-au fost străini nici de „calitatea” de mediocru („mediocritas”), cuvânt modelat de francezi sub forma de „mediocrite”. Dar noi?... Suntem, unii dintre noi, cu puțină inteligență sau cultură, limitați, mărginiți? Ne-o recunoaștem? Bineînțeles că nu, altfel nu am fi aroganți... Sunt, în zicerea populară câteva „perle” pe această temă, dar tăioase, de genul următor: „Prostul până nu-i fudul, / Parcă nu e prost destul.”

     Noi, oamenii de rând, am început să ne obișnuim (să ne resemnăm?) cu astfel de atitudini publice, când avem a face cu inși de decizie parlamentară, guvernamentală, cotrocenistică...

     O altă categorie de vocabule, la care voiam să fac referire și a cărei atenție se datorează tot unui text din mass media, este cuvântul „scoarță”. Știam de el, căci - nu-i așa ? - copacii au scoarță. Dar nu m-am întrebat de ce am folosit sau am auzit propoziția „Am citit cartea din scoarță-n scoarță.” Firește, am înțeles că e vorba de o lectură în întregime a unei cărți, din copertă în copertă. Tocmai asta e: Cartonul nu a existat din momentul când au apărut cărțile. Numai că această suprafață tare, care protejează paginile, interiorul unei cărți, era confecționată dintr-un material rigid, de preferință din scoarță de copac. Altfel, „scoarță” e de origine latină : „scortea”.

     Incitat de această „descoperire”, am căutat, cu îndoială,  în dicționar, cuvântul „doască”. Îl știam ca fiind un regionalism. Și l-am găsit: scândură, dar și copertă de carte, inclusiv în sintagma „din doască-n doască”. Doar că a fost luat din lexicul slavon. Oricum, în spațiul românesc, de sute de ani încoace... se citea; și nu oricum, ci de la prima până la ultima pagină: din scoarță-n scoarță, dn doască-n doască.

     „Scoarță” și „doască”, prin referirile lor la carte, la citit, au trecut în zarea uitării, ținând seama de o realitate „reală”: cititul unei cărți începe să devină o faptă desuetă; verbul „a citi” începe să fie compromis. Aparatele electronice sunt din ce în ce mai dorite pentru informații din toate domeniile. Iar literatura nu mai stârnește delicii existențiale.

     În schimb, „aroganța” și „mediocritatea” au statut de permanență cotidiană.