Cornel Cotuțiu: O stupizenie delirantă

     Nu... E greu de găsit o sintagmă potrivită pentru ce se întâmplă cu limba română și biserica românească în spațiul actual al Ucrainei - aceasta, în paralel cu atitudinea decizională a autorităților din România față de exodul milioanelor de ucrainieni care     au poposit la noi pentru a scăpa, măcar vremelnic, de războiul stârnit acum un an de noul Hitler de la Moskova; precum se știe, acestor alungați din propria țară li se acordă cazare, masă, școlarizare, chiar servicii de nevoi zilnice.

     Când a început agresiunea sângeroasă asupra Ucrainei, repulsia mea, rămasă în pubela provocată la noi de zeci de ani de regimul stalinist, apoi de cel mascat sovietic, s-a înviorat, cantitativ. Să ne înțelegem, nu mă refer la poporul rus și zecile de etnii ce sălășluiesc (cu sau fără dorință) în spațiul Rusiei, ci la oligarhii de la Kremlin, pentru care aveam, în memoria mea latentă, toate organismele de teroare inventate de-a lungul anilor de către sovietici.

     Când am văzut  cum călăul Putin a pus la cale distrugerea statului, degradarea așezărilor din spațiul ucrainean, amputarea mecanismelor de conducere, instalarea anormalității în viața publică, ei bine,  am urmărit, cu înfrigurare, știrile pe seama genocidului, dar și cu speranța că liderii ucrainieni găsesc căi de rezistență, de replică armată la această invazie incredibilă într-un spațiu al unei Europe civilizate.

     Dar n-aș fi bănuit că, în ciuda acestor circumstanțe sângeroase, să nu se renunțe la oprimarea drepturilor etnicilor români, socotiți la ei niște supuși , indezirabili.

     Am cunoscut 3 teritorii locuite de români, adică le-am străbătut, am poposit printre ei, apoi am continuat să comunicăm prin epistolă, la telefon, pe email: Transcarpatia (zona maramureșeană de la nordul Tisei), ținutul Cernăuți și al Herței (adică nordul Bucovinei) și regiunea Odessa (adică sud-estul Basarabiei) - toate sub papucii Kievului. Or, veștile ce ne parvin în zilele acestea, privitor la soarta limbii românești din spațiile locuite de românii de dincolo de hotarele noastre și prigonirea bisericilor românești, mă determină să devin mai puțin sentimental și să-mi fac publică stupoarea pentru autoritățile statale ucrainiene. Adică, taman în acest timp nefericit, când noi, românii de rând și factorii de decizie națională,  tratăm cu compasiune, prietenește, ospitalier, puhoaiele de ucranieni fugiți din propria lor țară din pricina cotropitorului fascist de la Moskova, adică tocmai în aceste împrejurări să-ți dai arama pe față, să ai un comportament execrabil, naționalist, cu iz fascist?!

     Încă în urmă cu trei ani, când am străbătut și am zăbovit în Bucovina de nord, a trebuit să remarc, cu mirare, că statul ucrainean cere școlilor românești să scoată limba română din categoria de obiect de studiu. Un organism de intelectuali români a luat atitudine printr-un text publicat în ziarul local. Dar autoritățile decizionale nu au avut ochi și urechi pentru așa ceva. Și, după recentele veștri dintr-acolo, rezulta că vorbirea limbii române nu mai e îngăduită în școli și, mai de curând, nici în biserici. Sfintele lăcașuri sunt pângărite și incendiate, preoții sunt deportați, creștinii înjunghiați. Comportament de stat barbar.

     Iar acum aflu despre o altă drăgăleșenie din partea Kievului.  Pe o pagină Facebook se dă o veste, formulată în termeni sarcastici: „Ca răspuns la solidaritatea românilor și ca plată pentru sângele vărsat de soldații etnici români, în războiul cu Rusia, Autoritățile de la Cernăuți dărâmă un document care  atestă originea românească a orașului.”

     Despre ce este vorba: În Piața Centrală a orașului se afla un panou imens (cam cât un teren de volei), pe care era reprodusă copia documentului care mărturisește prima atestare documentară a orașului românesc Cernăuți: Domnitorul Moldovei - Alexandru cel Bun -  acordă prin acest act anumite privilegii negustorilor din Liov - 8 octombrie 1408.  Zăbovind prin piața aceasta a Cernăuțiului, firește că am remarcat acest panou ce flanca marginea de sud a spațiului; semnificația lui aveam s-o dobândesc mai târziu: Prezența în chiar centrul orașului a devenit incomodă; aflându-te în război cui folosește să se știe că Cernăuțiul e veche urbe românească? Și ce dacă acolo, la ei, românii îi tratează așa de rezonabil pe fugarii ucrainieni ?! Ei bine, acum spațiul panoului e acoperit cu drapelul ucrainean, în centrul lui fiind fixat un trident și stelele de pe steagul Uniunii Europene. Șeful Administrației Militare a Regionalei Cernăuți, autorul acestui demers public, motivează fapta ca fiind un simbol „despre dorința puternică și mișcarea rapidă a statului nostru către Uniunea Europeană”.

     O observație finală: Textului meu de acum i s-ar potrivi  nenumărate titluri. Nu sunt dificile alternativele, pentru a defini acest comportament greu calificabil , totuși.