Cornel Cotuțiu: Calendar nebănuit

Anul abia încheiat a început cu o frumoasă faptă editorială, la „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca: volumul „Avem un vis neîmplinit”, aceasta, grație sprijinului Despărțământului Astra „Mihail Kogălniceanu” Iași (președinte: Areta Moșu) și al Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud (director: Ioan Pintea).

Cartea cuprinde relatări despre șederile mele în Basarabia și drumețiile făcute, de la Odesa până la Cernăuți și nordul Maramureșului, teritoriu nord românesc, marcat de Tisa și dăruit de Stalin Ucrainei. Am avut parte de comentarii critice pe seama acestei apariții (42 de volume în bibliografia mea), dar și de trei secvențe neașteptate. 

O colegă de liceu mi-a spus, întâlnindu-ne în oraș: „După ce ți-am citit cartea, la scurtă vreme am simțit nevoia, plăcerea să o recitesc.”. După o vreme, un fost coleg de studenție, bibliotecar la Cluj până la ieșirea în pensie, îmi spunea la telefon: „Rareori mi s-a întâmplat să citesc o carte cu creionul în mână.” Iar cu două luni în urmă, un alt telefon, care m-a topit de emoție, de la fostul meu profesor universitar, fost rector la „Babeș-Bolyai”, scriitorul Ion Vlad. Venerabilul Domn mă felicita pentru carte. Nu aveam de unde să știu că la puțină vreme după aceea avea să se ridice la ceruri. Anul, încheiat adineaori, a fost un fel de pandemie personală: 5 internări la Institutul Inimii Cluj-Napoca (controale epidermice, înțepături, medicamente, aparate sofisticate, bisturiu, zâmbete răbdătoare și profesionalism, de la medic până la sora medicală).

Deopotrivă, am avut parte (ciudată sintagmă...) de câteva despărțiri (fără întoarcere) a câtorva prieteni de o viață și personalități de înaltă valoare publică.

Îmi place (copilărește) să cred că m-a ținut pe picioare o relație grafică, magică, între vârsta mea și anul tocmai scurs: 77 - 2022. Iată două numere ca un cifru al unei existențe umane irepetabile.

În ce privește timpul ce se scurge, nu vreau să mă... dezamăgesc. Am început să alcătuiesc cuprinsul unei cărți. Sunt texte publicate sau inedite. Se numește „Gheare blânde”. La un moment dat m-am gândit că expresia e prea dură, intenționat șocantă. Dar, recapitulându-mi bibliografia personală, am conchis că, de fapt, sintagma „se armonizează” cu celelalte fapte editoriale pe care le-am săvârșit din 1978 până azi. „Ghearele...” vor avea două părți: „Cenușiul preajmei” și „Împreună”. Primul grupaj conține texte pe seama deplorabilei stări socio-economice și administrative actuale și, respectiv, eseuri pe teme de cultură și artă.

Firește că va trebui să găsesc organe, organisme, persoane  generoase bănește, pentru intenția mea editorială.