Critica literară este o vocație și aduce strălucire literaturii

          Criticul literar încearcă a stabili atitudinile, a proporționa valorile, el vizionează materia organic și critic și vrea să ajungă la un sistem de impresii. Știe că timpul rămâne nepăsător la micile lupte între scriitori, ochiul lui cuprinde doar operele durabile, oricum, judecățile viitorului nu pot fi prevăzute. Criticul trebuie să se rupă de orice relații personale, pentru criticul literar autentic cartea formează o realitate transcendentă iar simpatia și antipatia sa nu sunt reacții imediate ci sunt dovezi de trăire a materiei. Primul moment al criticii înseamnă o reacție de consimțire ori nu a operei artistice respective. Trebuie spus da sau nu, pentru că aceasta este critica în substanța ei. De aceea subiectivitatea este inclusă, pentru că este vorba de o mișcare simplă a subiectului, aici nu înseamnă că această subiectivitate este o sentință arbitrară. Criticul literar este subiectiv, însă nu cantonat în subiectul lui, ci este în relație permanentă cu alte subiecte, adică ea, această critică, nu este arbitrară.

          Dacă critica se reduce la o simplă reacție a subiectului, putem avea atitudini estetice și nu articole de critică literară, care presupun mai mult decât un da sau un nu. Criticul literar autentic și valoros are de la opera pe care o studiază două serii de recepții, impresii de gust și o serie întreagă de reprezentări mai concrete sau mai abstracte privind opera literară ca obiect independent de subiectul estetic. Critica literară înseamnă aici a spune, a aprecia despre opera respectivă că îmbracă o imagine optimistă sau pesimistă, criticul se ocupă de operă ca un complex ideologic, dezvoltă anumite teme, are unele efecte, suferă unele înrâuriri, prezintă o anumită structură psihologică. Desigur, aici nu există vreun raport de necesitate între judecata de gust și lumea ideilor filosofice, criticul nostru descrie obiectul când crede, când are impresia că are în față o operă de artă. Când criticul literar studiază un autor, face biografie externă și internă, fixează momentul istoric, politic, literar, vede anumite influențe literare sau doar sincronități, descrie opera cu citate largi, arată ideile generale, ideile estetice, universul poetic, mitologia, ne oferă o listă de teme, de epitete, de metafore, ne arată lexicul și gramatica, fonetismul liric, versificația.

          Criticul literar trebuie să înțeleagă o operă literară, trebuie să recunoască valorile artistice și să le poată ierarhiza, să posede o metodă proprie de apreciere, personal eu înlătur biografiile considerând că scriitorii își duc viața doar prin operele lor, ca realizări integrale sau ca simple intenții.

          Critica literară este un domeniu greu accesibil al literaturii, domeniu care presupune un scriitor bine format, în stare să stabilească valori, ierarhii și să diferențieze operele literare, critica aceasta este o artă complexă care cere vocație, nu este la îndemâna oricui, ea este studiul, evaluarea și interpretarea formală a textelor literare, iar ca activitate conexă istoriei și teoriei literare, critica literară poate lua forma unor cronici de întâmpinare, articole pentru uzul unui public mai larg, eseuri sau cercetări academice. Critica literară poate fi considerată chiar drept aplicație a teoriei literare. Exercițiul critic este unul al rațiunii care implică distanță, o atitudine aseptică față de text, critica este literatură, literatură de idei, artă literară, este o parte esențială a literaturii. Măsura onestității unui critic este fidelitatea față de opiniile proprii, poți greși dar nu dintr-un interes dubios. Critica integrează opera literară într-un sistem de relații cu alte opere și o supune unei judecăți de valoare. Ea se află în relație cu istoria literară și cu teoria literară. Istoria literară se ocupă cu evoluția scrierilor de-a lungul timpului, pusă în legătură cu contextul istoric, socio-politic, cu artele și filosofia, istoria literară este un act de creație. Teoria literară este o disciplină care studiază principiile și criteriile proprii creațiilor literare, definește genurile și speciile, curentele literare, stilul și toate celelalte. Ea servește ca fundament teoretic istoriei literare care canalizează operele în succesiunea lor cronologică și critici literare care le completează. Istoria literară este forma cea mai largă de critică, critica estetică propriu-zisă fiind numai o preparațiune a explicării în perspectiva cronologică.

          Principalele tipuri de critică sunt istoria literară, monografia, eseul, studiul critic, cronica literară, sau recenzia. Critica literară prin diversele ei forme are rolul unui mediator între text și cititor. Putem s-o deosebim principial de istoria literară prin faptul că, critica încearcă judecăți noi de valoare în vreme ce istoria literară pune relații între lucruri, socotind literatura un simplu fenomen. Critica literară nu este și nici nu poate fi o știință, ea este literatură despre literatură.

          Criticul literar încearcă să stabilească atitudinile, să proporționeze valorile, vede materia organic și critic, cartea pentru un critic trebuie să formeze o realitate transcendentă iar biografiile trebuie luate din cărți și documente nu din experiența directă. Istoricul literar poate avea simpatia și antipatia sa, ele nu sunt reacții imediate, ele sunt dovezi de trăire a materiei, criticul literar poate spune da sau nu, aceasta este critica în substanța ei, subiectivitatea este inclusă, dar, așa cum spuneam, această subiectivitate nu înseamnă sentință arbitrară. Studiind o operă literară criticul are de la această operă impresii de gust și o serie de reprezentări, criticul literar scrie pentru un public restrâns, elevat, criticul acesta are un instinct creator nativ, o cultură exemplară și o lungă experiență literară, el privește valorile artistice într-o succesiune, creează raporturi, generalizează și sistematizează faptele putând să determine curente sau stiluri. Criticul acesta trebuie să posede cele mai profunde analize și o scară precisă de valori.

          Critica literară este o vocație așa cum sunt poezia, romanul, artele toate, ea trebuie înțeleasă ca un exercițiu de admirație.