Criticul Andrei Moldovan în revista Conta

A apărut la Neamţ primul număr al unei unei extrem de interesante reviste de cultură, Conta, editată de Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional a Judetului şi Consiliul Judeţean Neamţ, sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Directorul publicaţiei ce îşi propune să apară trimestrial (primul număr are 256 de pagini) este cunoscutul poet Adrian Alui Gheorghe. El îşi încheie articolul-program cu următoarele cuvinte:

„Pe acest fond venim cu o revistă nouă în peisajul cultural românesc. E un risc? E o gratuitate? «Orice-nceput se vrea fecund…», spunea poetul. O revistă la început de drum e deopotrivă corabia cu pânze care ajunge să cucerească un continent nou, sau e un supertehnologizat «Titanic» care se sparge de primul aisberg. Depinde de chibzuinţa celor care o fac, de solicitudinea celor care o primesc, de mulţimea aisbergurilor de care se pot sparge intenţiile bune.”

Nivelul la care ridică ştacheta revista nemţeană este unul al primei divizii culturale româneşti. Iată doar câţiva dintre colaboratori: Gheorghe Grigurcu, Ioan S. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Cassian Maria Spiridon, Radu Ulmeanu, Ion Zubaşcu, Lucian Vasiliu, Mircea Stâncel, Sorin Antohi, Mircea A. Diaconu, Gellu Dorian, Adrian Popescu, Nicolae Dabija, Vasile Spiridon, Dan Mircea Cipariu ş. a.

Ancheta revistei, iniţiată de directorul acesteia, aduce în prim plan problema provinciei şi a provincialismului în literatura română. Printre cei chestionaţi este şi criticul literar Andrei Moldovan, preşedintele Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud. Iată cum răspunde acesta la întrebarea „Unde începe şi unde sfârşeşte provincia în (din) interiorul literaturii (culturii) române?”:

„În privinţa provinciei şi a provincialismului, lucrurile sunt, cred eu, mult mai simple decât par. Până la urmă, totul este o problemă de seriozitate. Când Miron Costin afirma în Predoslovia sa la De neamul moldovenilor: „Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”, pentru că „scrisoarea este un lucru vecinic”, nu era deloc provincial. Respectul faţă de cuvântul scris înseamnă fără doar şi poate situarea înafara provincialismului. La începuturile literaturii noastre, cronicarul moldovean este cât se poate de explicit, didactic chiar, în a evidenţia relaţia dintre autor şi text. Dacă mai plutim uneori în provincialism, indiferent în care parte a ţării locuim şi scriem, este pentru faptul că nu dăm totdeauna dovadă de destulă seriozitate faţă de ceea ce aşternem pe hârtie, pentru că nu totdeauna scrisul e viaţa noastră (cum ne place să declarăm), pentru că nu totdeauna suntem gata să sacrificăm din bucuriile noastre trecătoare pentru scris, pentru că uneori ne complacem să luăm „în şagă” propriul nostru destin şi nu disperăm când cădem în derizoriu. Nu aş vrea să confunde cineva seriozitatea cu sobrietatea. I. L. Caragiale, spre exemplu, nu este sobru, dar precum toţi scriitorii mari, e serios şi responsabil faţă de propria-i literatură.

Eu nu aş asocia provincia cu provincialismul, pentru că, în ce ne priveşte, au două înţelesuri total diferite: dacă primul termen desemnează o realitate geografică şi administrativă, cel de-al doilea înseamnă o atitudine, ceea ce e total diferit. A avut cineva curiozitatea să redacteze o listă – aproximativă şi subiectivă, desigur – cu scriitori provinciali locuind în Bucureşti? Nu cred că ar avea prea multe dificultăţi să o întocmească, după cum putem spune că există şi înafara Capitalei multe valori literare, fără de care „inventarul” naţional ar fi incomplet, pentru că – din nou la cuvintele cronicarului! – «Nasc şi la Moldova oameni!».”