Cu Alexandru Uiuiu într-o ţară ascunsă

Ne mai spun astăzi romanele ceva? Dacă se întreţes cumva cu destinul nostru – da, altminterea rămân doar "exerciţii literare". Aşa văd eu împărtăşirea posibilă a două destine – al cititorului şi al romanului –, fiecare urmându-şi calea.
Iată-mă – citind romanul „Ţara ascunsă” de Alexandru Uiuiu (Editura Charmides, Bistriţa, 2012).
Despre autor şi cărţile sale se ştiu deja multe din spaţiul public virtual. Sărim peste aceste note.
Dacă ai citit şi ultimele capitole sau "fărâme" ale romanului – cum le spune însuşi autorul în prezentările ocazionale – ai rămas probabil uşor derutat de un happy-end atipic şi poate chiar neserios pentru lumea satului meu – satul lui Ion. S-ar putea ca tocmai în acest mod autorul "să pună prapor" peste lumea romanesc-veritabilă a lui „Ion”, mi-am zis.
Mărturisesc, aşadar, că a fost pentru mine un disconfort ideatic major să închei lectura ultimelor şapte "fărâme" – „Moşul”, „Scriitorul”, „Ţărani în baloane”, „Întoarcerea”, „De trei ori Maria”, „Un cîntec”, „Morţii vii”. Până aici romanul mi se părea asemenea unui tablou bine elaborat compoziţional, cu armonie cromatică fermă, când deodată, iată, pictorul împrăştie "scene ne-bune" în prim-plan, iar nu în cotloane. Acum, la oarecare distanţă de lectura propriu-zisă, îmi dă mâna să mai reflectez puţin asupra cărţii.
De ce un astfel de "procedeu artistic"? Abia prin această interogaţie începe romanul lui Alexandru Uiuiu să dea ghes "corzii sensibile" din mine.
Lumea satului nu se mai poate "întoarce", mi-am zis; nici nu trebuie, de altfel! Lumea satului se poate însă transfigura prin cultură, adăpându-se din aceleaşi izvoare din care şi-au stâmpărat setea metafizică de cunoaştere cei mai 'naintea noastră. Ei, "dar asta-i altă poveste" – precum cea din „Muntele sfânt” –, ne-ar putea răspunde autorul.
Altă poveste ar putea fi, de ce nu, chiar demersul narativ al ultimelor capitole – adevărate parabole-parapleu le-aş spune, oploşind noimele filozofice ale „hĭrii” omeneşti. Asistăm, în fapt, la moartea "prealabilă" şi îngroparea simbolică atât a celor doi eroi cu nume biblic, cât şi a satului tradiţional, urmată în final de recuperarea identităţii şi regăsirea eroilor într-un Limpeziş renăscut.
Dificultăţile dialectale sunt nebănuite pentru un "citadin" get-beget care se aventurează să bifeze lectura „Ţării ascunse”. Uneori, autorul însuşi încearcă să "împace" forma literară cu forma dialectală introducând în discurs şi termenul literar, spre a nu risca o ruptură totală cu cititorul, bunăoară: ce este coleşăriul [coleşą̆́riu] – instrument de mestecat coleşă [colę̓şă] – se înţelege din context, cf.: "– Hai mă omule şi mestecă mămăliga, că tu eşti mai tare! zise mai răstit Maria, întorcîndu-se spre Grigore cu coleşărul în mînă."
În „Ţara ascună” este aleasă şi aşezată cu grijă de colecţionar de icoane "o bogăţie" de toponime, hidronime şi antroponime. Aceste numiri sunt universalii ale vorbirii româneşti.
Între marile omisiuni, prin care lumea satului ardelean este dramatic golită de conţinut, ignorarea colindelor precreştine şi a folclorului tradiţional.
Singurul loc unde este "rostit" cuvântul colindă este în una dintre cele mai savuroase scene - parodia cercetăriilor antroplogice puse pe seama Blasnicului, adică a lui Ştefan Cioancă - omul lui Dumnezeu, cf.: "Badea Cioancă scuipă într-o parte la aşa ştire, dar văzînd că are cu cine, se apucă să bată cîmpii, cum făcuse şi de Crăciun în faţa unor domni în costum şi cu cravată care au zis că-s de la cultură şi umblă după colinzi. „Dacă vreţi să mă băgaţi în ceaţă, staţi că vă dau eu ceaţă!”
O altă secvenţă magistrală este aceea a "merelor". Aflăm că Grigore le duce la piaţă în Năsăud, deşi lui nu-i plăcea "să stea prin pieţele oraşului de-a lela" ci pentru că, iată ce prozaic, "merele acelea ar putea fi ceva bani de ţigări şi de nimicuri trebuincioase prin casă". Târgul de joi, întâmplător, desigur, este pentru mine Joia Mare a merelor.
Cred ca acest mare scriitor rămâne al nostru prin "grai şi suflet"; e numai al nostru, al năsoďenilor pentru că în roman porţile sufletului sunt ferecate şi fermecate cu lanţurile graiului. Într-un substrat adânc graiul năsăudean se împreúnă în imnuri-colinduri cu graiurile lumii întregi, pe drum de prihodişte care suie spre temple de deal, spre "loc de hodină, loc cu verdeaţă" – sălaşul lui Ler.
Încheiem cu un gând confortabil, anume că autorul şţie că "realităţile consistente sunt cele sufleteşti" (p.350). Ne mai rămâne, aşadar, speranţa că în curând peana lui va "...dansa pe drumul şerpuitor ce urca dealul nins" („O alegere”, p. 337). Nu de alta, dar pentru puterile creative ale lui Alexandru Uiuiu această carte mi se pare a fi doar un "exerciţiu de încălzire".