Cugetări în Cuibul visurilor

Pe mine mă linişteşte doar adevărul, mai ales cel neverosimil, acest adevăr trăit ca totalitate. Îmi văd amintirile ca pe un sirop de vişine şi nu din amor propriu citesc memoriile oamenilor mari. Sunt uşor mai bătrân privind binele trăit odinioară.
Când mai cânt câteodată sunt convins că o fac pentru ceea ce nu merită să fie spus şi-mi pot comanda inima pentru că am învăţat să ascult. Nu neg natura, nu vreau să fiu comic şi nu consimt uşor pentru că nu vreau a nu-mi ţine cuvântul dat. Eu sunt mare că nu sunt mic şi ştiu că orice cunoaştere înseamnă un gram de putere. Vreau să ajung la malul liniştii şi tare mă tem de axiome şi de adevăruri incontestabile. Nu vreau dorinţa pe care n-o cunosc de ajuns.
Datoria mea este să exist, fie şi o singură clipă, de aceea trebuie să spun mulţumesc. Eu sunt fericit în nesuspinul meu, fericirea aceasta are regulile ei pe care eu nu le caut şi nici nu întind gâtul după jocul întâmplării. Inevitabilul are fericirea lui.
Neghiobii trăiesc şi nu se bucură că trăiesc, li se pare că au acest drept perpetuu. Ştiu din experienţă că nu există vreun lucru care să nu-şi aibe frumuseţea lui, însă sunt puţini care ştiu aceasta. Fiindcă am învăţat să iert mereu pe alţii, trebuie să învăţ să mă iert şi pe mine, măcar la sfârşit. Când văd o frunză bătută de vânt, văd o pasăre verde care pleacă pentru totdeauna, nu ştiu dacă în ţările calde.
Eu lupt continuu pentru că sunt un om imperfect, însă imperfecţiunea aceasta îşi are măreţia sa. Eu nu-mi imaginez că am ceea ce doresc, atunci cu siguranţă aş fi foarte departe de dorinţa aceasta. Eu preţuiesc omul care taie lemne nu după forţa lui, ci după îndemânarea lui.
Când sunt indignat de ceva, m-apuc să scriu versuri şi atunci când mă îndoiesc de ceva, dau credit celui care este pus la zid. Ştiu că inima mea are raţiuni pe care raţiunea mea generală nu le cunoaşte.
Ca o relaxare personală, îmi place uneori, să înşel pe înşelătorul profesionist şi acest lucru nu este prea greu de făcut. Cine mă insultă mereu, nu mă ofensează niciodată. Eu sunt un om inteligent pentru că nu mă consider inteligent. Cel care face intrigi mereu, nu mai prezintă interes pentru nimeni cu scaun la cap. Ajunge să privim ipocrizia drept un viciu privilegiat care închide gura tuturor.
Eu am vrut să fiu iubit şi am iubit la rândul meu, am iubit mult şi am crezut mult. N-am iubit pe toţi, dacă o făceam, atunci nu iubeam pe nimeni, iar cine nu iubeşte pe nimeni, cu siguranţă va învăţa să linguşească, cel care se lasă linguşit este vrednic de linguşitor. Noi de multe ori citim lumea pe dos şi pe urmă o acuzăm că ne înşală, trebuie să ştim însă, ea nu-ţi poate dărui ceva ce nu primeşte de la tine.
Mă gândeam, când o fi să mor, să nu mor cu totul, aş vrea să pot vedea cine plânge şi cine râde.
Din experienţă personală ştiu că cei mai duri oameni sunt aceea care sunt preocupaţi permanent de fericirea lor, de o anumită fericire. Am văzut atâtea nefericiri lângă mine încât mi-a fost ruşine că eu sunt cât de cât fericit. Toţi trebuie să avem forţa necesară pentru a suporta nenorocirile altora, de aceea suntem oameni.
Dacă te iubeşte prea mult norocul, aproape sigur te transformă într-un prost. Detest oamenii care spun mereu că nu au niciodată timp, aceştia însă, lucrează cel mai puţin. Am învăţat că orice judecată pe care o fac, trebuie s-o încep cu partea cea bună a faptului respectiv. Nefericirea are un secret, acesta este timpul pe care îl pierdem întrebându-ne mereu dacă suntem sau nu, fericiţi.
Şi eu, ca orice om, sunt o lume mică. Ştiu că nimeni nu poate să adauge ceva unei flori. Să nu ne pierdem onoarea, atâta câtă avem, pentru că atunci nu mai avem ce să pierdem. Orice călătorie pe care vrem s-o facem, mare sau mică, începe cu primul pas pe care-l facem.
Ştiţi că poeţilor le este îngăduit să mintă? Anumite prejudecăţi sunt raţiunea proştilor. Eu nu doresc să am de-a face cu prietenul tuturor şi nici nu-mi fac repede mulţi prieteni, iar dacă îi fac totuşi, îi ţin aproape.
Când urc nişte trepte fac un anumit sacrificiu, orice culme este severă. Totdeauna când mi-am propus un scop mai îndepărtat am început să-l urmăresc pe cel mai apropiat, în acest drum lung. Meseria mea de scriitor este să învăţ să scriu. Cine nu ştie să se limiteze acela n-a ştiut niciodată să scrie. Dacă nu poţi schimba un sfat primit, acel sfat este rău. Nu am vrut niciodată să inspir o simpatie generală, dacă ar fi fost aşa, acea simpatie era artificială.
Când nu respecţi nimic nu este mare artă să fii spiritual. Oamenii care au nevoie de stăpân şi aleargă după el, intră sigur în sfera de animalitate. Ce e val ca valul trece.N-am vrut să fiu judecător între doi prieteni şi nici n-am vrut să fiu judecător în propria mea cauză. N-am avut încredere în cei care vorbesc mult despre justiţia lor. Cine se laudă singur, repede găseşte cine să râdă de el. Ştiu că cel mai rău soi de duşmani este acela al lăudătorilor, de obicei oamenii laudă spre a fi lăudaţi.
Dacă aveţi o casă mică, trebiue să aveţi o linişte mare, iar ca să ai linişte trebuie să renunţi la ceva. Însă când nu ne găsim liniştea în noi înşine este inutil să o căutăm în altă parte. Fiecare îşi creează propria sa lume, iar fericirea nu există decât în linişte. O axiomă formidabilă spunea, „Nimic prea mult”, oricum este greu să îţi cunoşti măsura când îţi merge prea bine şi ai stomacul prea plin.
Un om mic are mereu un altul şi mai mic decât el. Unii oameni nu au milă nici măcar de ei înşişi, iar mulţi nu-şi pierd mintea fiindcă n-o au. Eu am învăţat să nu mă mai mir de nimic, nici dacă văd un elefant lângă masa mea de scris. M-am mulţumit şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru ce am şi niciodată nu m-am holbat la alţii. Nu există ceva mai imoral decât purtarea celor care caută să apară ca oameni de treabă, tocmai atunci când sunt mai necinstiţi. Nedreptatea nu se bazează numai pe puterile ei, ci şi pe credulitatea şi frica altora. Prost este acela care lasă ceea ce are şi aleargă după ceea ce n-are.
Un prieten îmi spunea că cea mai plăcută viaţă este când nu ştii nimic. Oricum, trebuie să ştim să ignorăm, oamenii sunt visul unei umbre, iar omul este lup pentru om, spunea o zicală. Eu am prea puţine piederi pentru că am ştiut să le ignor. Nu mi-am obosit mintea şi sufletul cu planuri prea mari pe care ştiam că nu le pot realiza, tot ceea ce am realizat până acum, am realizat prin luptă, adică prin perseverenţă şi smerenie. Şi până la urmă lumea este condusă de părere.