Domnica Dologa: Nu am făcut compromisuri. Nu-mi doresc doar să fiu artistă, îmi doresc ca după mine să rămână lucrurile de mare valoare pe care le are ţinutul nostru

          Domnica Dologa: - Eu cred că trebuie să vă mulţumesc că v-aţi aplecat asupra mea, m-aţi observat şi nu este puţin lucru pentru mine, să mă observe cineva.

          D.D.: - Vin de pe Valea Fiadului, comuna Telciu, locuiesc şi acum la ţară, cu soţul, la Mititei, sunt artist profesionist la Ansamblul profesionist „Dor Românesc”, sunt interpretă de muzică populară şi romanţe.

          D.D.: -  Uneori această întrebare mi-o pun şi eu. Oare când am început să iubesc cântecul popular? De ce? Nu am găsit niciun răspuns. Dar, acolo, pe Valea Fiadului, cântam tot timpul. Iubesc orice sunet, iubesc chiar şi cântecele păsărelelor, iubeam cântecele pe care le auzeam la aparatele radio .

          M-am născut cu cântecul şi mereu fredonam piesele vremii, indiferent unde mă aflam, la vaci, la oi sau la şcoală, dar şi în joc, la sărbători. Lumea a văzut că îmi place să cânt şi mă stimula, mai primeam câte un bănuţ, un măr sau o nucă ca să-mi audă vocea. Mi-a intrat în minte că eu trebuie să cânt, trebuie să fiu artistă. Această dorinţă nu mi-a dispărut niciodată, chiar dacă viaţa mi-a fost uneori potrivnică. Chiar dacă de la 17 ani am muncit într-o întreprindere, la Textila Năsăud, dorinţa de a fi artistă n-a dispărut niciodată şi, peste ani, acest lucru s-a înfăptuit. Am ajuns artistă în urma unei munci asidue. Am fost foarte serioasă, nicio clipă nu am vrut să fac compromisuri pentru că nu-mi doresc doar să fiu artistă, îmi doresc ca după mine să rămână lucrurile de mare valoare pe care le are ţinutul nostru, cântecele, costumele noastre autentice, să fac să nu se piardă nimic din ceea ce m-a îndemnat pe mine să fiu promotor al acestor valori. Tradiţiile sunt bucuria vieţii mele şi-mi doresc ca şi generaţiile viitoare să fie mândre că sunt români, că sunt de pe Valea Sălăuţei sau Valea Someşului.

          D.D.: - Când şi-au dat seama că am făcut o pasiune din acest lucru m-au privit cu neîncredere pentru că nu era ceva din care să trăieşti. Eu am crescut într-un mediu mai aspru, oamenii de la munte trăiesc mai greu şi provin dintr-o familie numeroasă. De aceea, la 17 ani, părinţii m-au îndrumat spre o meserie, muncind într-o fabrică. Nu ştiu dacă m-a ajutat cineva la început, cred că m-a ajutat Dumnezeu. Simt că cineva îmi îndrumă paşii şi în calea mea întâlnesc oameni care mă ajută dezinteresat. Acest lucru este foarte important pentru mine pentru că niciodată nu mă duc să bat la uşa cuiva să spun că vreau şi eu să fiu în spectacol. Întotdeauna sunt căutată, am răbdare să fiu căutată. Eu muncesc foarte mult să fiu observată. Acest lucru s-a întâmplat şi cu dumneavoastră, am fost foarte încântată când mi-aţi spus despre alegerea dumneavoastră. M-au ajutat, în drumul meu artistic, în primul rând doamna Elvira Botoş, de la Casa Municipală de Cultură, unde am activat vreo 15 ani. Ea m-a format ca şi artist, ca şi om pentru că am venit un copil de la ţară la oraş şi eram puţin naivă, zâmbeam tot timpul, credeam că toată lumea este minunată. Aş vrea să trăiască veşnic şi să fie sănătoasă pe pământ şi să mai formeze artişti. Foarte mult m-a ajutat Alexandru Pugna, colegul meu de la „Cununa de pe Someş”. Împreună am cutreierat lumea şi, unde mergea el la o televiziune spunea „uite, mai este o fată de la Bistriţa care este talentată şi serioasă”. Întotdeauna a avut un cuvânt bun de spus şi a fost credibil. Apoi, familia, care mi-a fost alături, chiar dacă noi, artiştii, suntem foarte dificili şi cu multe probleme, mereu stresaţi, mereu plecaţi, mereu cu emoţii. Soţul meu aşteaptă cu răbdare să-mi treacă toate stările pe care le am. Mă încurajează şi îmi spune unde greşesc. Şi atunci eu ascult de el pentru că ştiu că o face cu dragoste. Alături de mine , îmn momentele importante ale carierei, de exemplu „Crizantema de Aur” de la Târgovişte, a fost maestrul Ştefan Cigu, dirijorul ansamblului nostru profesionist „Dor Românesc”. A ştiut să-mi spună ce să fac, cum să fac, ce să cânt, să-mi dea încredere în mine, ceea ce nu este puţin lucru.

          D.D. – Da. Poate că uneori ei cred că îi critic sau că sunt rea. Când dau cu ochii de mine, au un fel de a se opri, că ştiu că le spun lucrurilor pe nume, dar nu o spun cu răutate. Eu sunt puţin mai acră, dar îmi doresc foarte mult să înţeleagă că îi iubesc pe cei talentaţi şi vreau să iasă în faţă fără greşeli, pentru că sunt foarte puţini oamenii care îţi spun unde greşeşti şi tu nu ştii şi te duci ani de zile cu aceste greşeli. Sunt foarte mulţi care se bucură când greşeşti. Îmi doresc foarte mult să vină după mine copii foarte talentaţi, care să nu ne dezamăgească, cu care noi să ne mândrim şi care să spună peste ani că am avut dreptate. Aşa îmi amintesc eu de Valeria Peter Predescu care-mi spunea că nu este uşor. Eram tânără şi ziceam că poate nu-i chiar aşa, peste ani de zile tot ce mi-a spus s-a adeverit, şi timpul mi-a demonstrat că nu mi-a vrut decât binele şi îi respect memoria şi mi-e dor de ea.

          D.D. – Nu. Contează foarte mult şi caracterul omului, perfecţionarea artistului. Trebuie să munceşti foarte mult pentru a fi cu adevărat artist şi nu un simplu interpret.

          D.D. – Am avut noroc pentru că am primit foarte multe costume pe care poate nu le mai voia nimeni. Eu mă bucur foarte mult când primesc o cămaşă, indiferent în ce stare se află, pentru că eu ştiu s-o refac aşa cum a fost iniţial, s-o întreţin, s-o repar. Când am fost copil, mi-am câştigat existenţa din aşa ceva, ştiam să croşetez, să tricotez, să cos. Orice făceam, şi apreciez părinţii care îşi învaţă copiii de mici, pentru că se vor descurca în viaţă. Costumele mele sunt de nepreţuit pentru mine, le iubesc foarte tare.

          D.D. – Nu poţi să apari oricum pe scenă, trebuie să impui respect, să te privească spectatorul ca pe o prinţesă, să fii regină pe scenă, când haina îţi stă sucită şi mai eşti şi vulgară şi îţi arunci o floare mare de plastic în păr, nu ai ce căuta pe scenă. Eu ştiu că femeia trebuie să fie graţioasă şi cu un pic de toc la pantof, dar nu exagerat, nu ceva care să atragă privirea ca nepotrivit cu costumul popular. 

          D.D. – Nu întotdeauna. Pe stradă aş vrea să nu mă recunoască oamenii, pentru că am şi eu viaţa mea, cu toate că poate greşesc. Eu am o dorinţă rebelă de libertate, să nu mă îngrădească nimic şi atunci în viaţa particulară vreau să mă relaxez, de aceea m-am şi mutat la ţară pentru că, în primul rând iubesc satul, natura, grădina şi acolo pot să mă regăsesc. Viaţa de artist vreau să fie de artist, iar cea de familie să rămână în sufletul meu. Am rămas acelaşi copil de la ţară care iubeşte liniştea satului. Nu ascult niciun post de radio sau de televiziune, tot păsările le aud.

          D.D. – Oricât încerc eu să nu mă recunoască lumea pe stradă, tot mă opresc oamenii. Mă îmbrac de obicei sport, pentru că fac naveta de la ţară la serviciu, la Centrul Judeţean pentru Cultură. Niciodată nu am avut o viaţă lejeră, întotdeauna am alergat foarte mult. Nu îmi place să umblu cu maşina foarte mult şi, deşi conduc, las maşina la intrare în oraş. Nu aş vrea ca lumea să mă perceapă undeva la distanţă, să fiu pe un soclu urcată şi de acolo să mă uit la oameni. Vreau să fiu printre oameni, vreau să fiu la fel ca ei. Eu iubesc foarte mult oameni şi îmi place să fiu alături de ei.

          D.D.: - Zilele în care nu am spectacol sunt obişnuite, dar foarte încărcate. Tot timpul am ceva de lucru, niciodată nu mă aşez pe un scaun să lenevesc. Dacă sunt singură acasă nu stau singură la masă, mănânc din viteză, pentru că aşa este firea mea. Iarna lucrez foarte mult la costume, vara la grădină. Citesc foarte mult, atât presa, pentru a afla noutăţile, cât şi cărţi. La Fiad am o căbănuţă unde sunt cărţile mele şi, la lumina lămpii, mă duc şi citesc. Poate nu sunt o femeie chiar atât de europeană. Am stat şi m-am gândit – oare sunt atât de modernă.

          D.D.: - Trebuie să accepte noutatea. Şi eu încerc să fac acest lucru, însă nu preluând modelele europene, ci arătându-le europenilor ceea ce avem noi.

          D.D:: - Nu ştiu în ce măsură am reuşit acest lucru.

          D.D:: - Din punctul meu de vedere, femeia de succes este o femeie puternică, reuşind să se integreze în tot ceea ce vine nou, să facă faţă provocărilor, problemelor care vin. Eu mă bucur de orice vine pozitiv în viaţa mea, mă bucur de fiecare zi, în primul rând la sfârşitul zilei sunt fericită şi spun „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai lăsat şi astăzi pe pământ”. Mă bucur de orice zâmbet, de orice floare, de orice reuşită a mea. Aş vrea să fac mult mai multe decât fac, dar poate nu sunt destul de îndrăzneaţă. Aş vrea să ies în Europa şi să arăt faptul că merităm şi noi, femeile din România, să fim la acelaşi nivel cu celelalte femei europene.

          D.D.: - Depinde de caracterul fiecăreia. Eu susţin femeile. Uneori poate că am un dinte împotriva bărbaţilor, consider că trebuie să ne ajutăm şi să ţinem una la alta.

          D.D.: - Să fie ele însele, să se iubească, să aibă încredere în ele, să ştie că pot să fie la un nivel înalt, să gândească pozitiv, să iasă în faţă. Pentru că femeile sunt capabile de lucruri frumoase.

          D.D.: - Vă mulţumesc şi să ştiţi că vă iubeşte Dumnezeu şi v-a ales să veniţi înspre mine ca să arătaţi oamenilor calităţile şi munca mea. Este foarte important pentru mine să ştiu că sunt privită ca o femeie care a făcut ceva în viaţă. Eu nu am copii, nu am altceva de făcut în viaţa aceasta decât să las lucruri frumoase şi importante în viaţa mea.