Calo Viorica: În toate greutăţile prin care am trecut, optimismul a fost pentru mine primordial

       Doris Moldovan: - Femeia europeană este, de această dată, o doamnă deosebită pe care am avut bucuria s-o cunosc mai mult în ultimul timp şi despre care pot spune din tot sufletul că are toate calităţile pentru a fi o femeie europeană.

       Calo Viorica: - Vă mulţumesc pentru şansa pe care mi-ai acordat-o prin Fundaţia Doris, de a mă număra printre cele zece femei premiate. Ai ales într-adevăr femei de valoare şi chiar sunt foarte onorată că mă aflu şi eu printre cele zece femei.

       D.M.: - Cine este Calo Viorica?

       C.V:: - Ar trebuie să încep cu vârsta mea, cu care nu mi-e ruşine. Sunt foarte fericită că am ajuns la această vârstă şi sunt bine mersi la 60 de ani. Am 60 de ani în buletin, dar nu mă simt de 60 de ani. Mă simt mult mai tânără, mă simt mult mai puternică şi, ca de obicei, eu am fost şi sunt o femeie foarte puternică.

       D.M.: - Eşti bistriţeancă?

       C.V.: - Sunt născută în judeţul Satu Mare, nu sunt bistriţeancă, vin din Maramureş, din Sighetul Marmaţiei. Tatăl meu a fost ofiţer grănicer şi am stat în Sighetul Marmaţiei vreo 20 şi ceva de ani. În 1982 l-am cunoscut pe soţul meu şi, prin căsătorie, am devenit bistriţeancă. Şi am să rămân bistriţeancă tot timpul, pentru că îmi place foarte mult oraşul Bistriţa şi nu m-aş duce de aici nicăieri în lume. După moartea tatălui mi-am adus şi mama şi sora în Bistriţa, deci, toată familia mea este acum în Bistriţa, în afară de copiii mei care, după ce şi-au terminat liceu, facultatea, au hotărât, dar pe rând, să plece şi lucreze în străinătate. Acum, toţi trei trăiesc în Dublin, Irlanda. Din păcate trebuie să-mi duc a doua tinereţe singură, îmi este foarte greu singură.

       D.M.: - Nu eşti singură, pentru că mereu eşti înconjurată de oameni.

       C.V.: -Da, sunt mereu încojurată de oameni, da, îmi place să lucrez în echipă, da, îmi place să fac lucruri încojurată de oameni. Nu am făcut niciodată nimic singură pentru că sunt de părere că nu poţi face nimic singură, fără ajutorul celor din jurul tău, fără ajutorul echipei, indiferent de domeniu.

       D.M.: - Motivul pentru care te premiez este unul profesional, vorbesc aici de afacerea ta, pentru că ştiu că ai fost implicată într-un business greu. Când a început?

       C.V.: - Am început afacerea în 1992. Soţul meu a fost plecat pe vremea lui Ceauşescu 7 ani în Norvegia şi s-a întors în România, într-o ţară aflată la început de drum de capitalism, cu multe idei de business. Ne-a învăţat şi ne-a lămurit să deschidem o firmă, şi bine am făcut că am ascultat de el, o firmă care a mers 15 ani, până în 2007, când soţul meu, din cauza unei boli foarte grave, a murit. În momentul în care el a murit, din păcate, a murit şi firma.

       Începutul firmei e prin 1992 cu 10 oameni, iar în 2007 am ajuns la aproape 200 oameni. Am lucrat numai pentru piaţa externă, firma se ocupa de tricotaje şi ne-a mers foarte-foarte bine. Din păcate, având fiecare în firmă atribuţiile lui, soţul meu se ocupa de producţie, eu mă ocupam de personal, de salarizare, o dată cu moartea soţului mi-am dat seama că eu nu ştiu cum se face un pulover, pentru că el, cât a trăit, a tot încercat să mă înveţe. „Hai să îţi arăt, că tu eşti baza, că tu vei face restul”, dar nu mi-am dat seama că zilele lui erau numărate şi din zile s-au făcut ani. În 2004 s-a îmbolnăvit şi, sincer îţi spun, am făcut tot posibilul să îl salvez. L-am dus în toată Europa şi am făcut tot posibilul să-l ajut şi pot să spun că i-am prelungit viaţa cu trei ani. Dar, din păcate, în 2007, s-a stins. În 7 martie s-au împlinit 8 ani de când ne-a părăsit. Îmi amintesc că l-am rugat să nu se lase, să mai ţină de viaţă că e un om puternic şi el mi-a răspuns: Nu mai pot. Femeile care au trecut prin astfel de situaţii mă înţeleg.

       Din păcate, după moartea soţului au încercat mulţi să mă doboare, dar am devenit mult mai puternică decât am fost înainte şi nu a reuşit nimeni să mă doboare, nici pe mine, nici pe copiii mei.

       D.M.: - Aţi fost uniţi, ca familie?

       C.V.: - Am fost o familie unită, ne-am iubit unii pe ceilalţi, cu bune, cu rele. În general, am depăşit cu bine momentele grele. Înainte de Revoluţie, soţul meu ceruse azil politic în Norvegia şi, la un moment dat, venise cu ideea să ne mutăm acolo. Copiii mei şi azi spun că dacă ne-am fi mutat acolo tatăl lor ar fi trăit şi azi. Mă doare sufletul când aud asta. Iar atunci când copiii mei au hotărât să-şi trăiască viaţa în altă ţară nu i-am oprit. Le merge bine acolo unde sunt, dar eu sper că va veni ziua când se vor întoarce toţi trei acasă.

       D.M.: - Nu ai de gând să te stabileşti în Dublin, alături de ei?

       C.V.: - Nu. Am fost în vizită la ei. Speranţa mea e că într-o bună zi se vor reîntoarce în România pentru că şi aici încep să se întâmple lucruri bune. Trebuie să ne aducem tinerii înapoi.

       D.M.: - Eşti optimistă?

       C.V.: - Da, sunt o fire foarte optimistă şi veselă. În toate greutăţile prin care am trecut, optimismul a fost pentru mine primordial. Am încercat să-mi ascund durerea şi sper că am reuşit, asta şi datorită primului meu job, care a fost cel de actriţă şi după aceea de juristă. Am terminat actoria în 1973şi, după ce mi-am deschis firma şi am avut multe probleme cu anumiţi parteneri şi plăteam foarte mulţi bani pe avocaţi, jurişti, mi-am zis: domnule, nu se oate, trebuie să fac şi Facultatea de Drept şi am făcu şi dreptul. Târziu, dar l-am făcut.

       D.M.: - Unde ai studiat actoria?

       C.V.. – Am făcut un curs de trei ani, nu o facultate, pe care l-am absolvit cu 9,50. Soţul meu m-a cunoscut pe scenă. Eu făceam teatru, iar personajul pe care-l interpretam în piesa văzută de soţul meu se numea „Andreea”. Pe fiica mea cea mare o cheamă Andreea. După ce m-am măritat am mai profesat, dar mai puţin, iar după au venit copiii şi m-am ocupat de familie. După ce au crescut copiii, am preluat echipa de teatru din cadrul Casei de Cultură, am coordonat-o 2-3 ani, după care m-am oprit şi mi-am deschis firma, intrând pe partea de business. Acum, la bătrâneţe, cochetez cu o fundaţie, mi-ar plăcea să practic din nou actoria, să urc pe scenă şi mă văd în stare să mai joc teatru şi acum.

D.M. – O viaţă fără vise?

       C.V. – Nu există. Întotdeauna trebuie să-ţi doreşti şi să visezi, şi, culmea, tot ce mi-am dorit mai greu, mai uşor, le-am şi realizat.

       D.M. – Ştiu că eşti implicată şi în politică. La un moment dat ai fost şi consilier municipal.

       C.V. – Da, am fost consilier municipal două mandate, din 2004 până în 2012. 

D.M. – Ai reuşit prin forţa ta, prin spiritul tău să schimbi ceva?

       C.V.: - Eu spun că da. Poate că ceea ce am făcut nu este foarte vizibil dar, de exemplu, în perioada de 8 ani cât am fost consilier municipal orice cetăţean care a apelat la mine pentru a-i rezolva problemele pe cale legală, a fost ajutat. Sunt foarte mulţumită din punctul acesta de vedere.

       D.M.: - Susţii femeile?

       C.V.: - Da, susţin şi încurajez femeile şi aş dori să le sfătuiesc să intre în viaţa publică sau în politică pentru că este nevoie de multe femei, pentru că, aşa cum se spune, în spatele fiecărui bărbat există o femeie puternică. Soţul meu a recunoscut că în spatele lui există o femeie puternică, adică eu. Şi, fără mine, nu ar fi realizat firma pe care am avut-o timp de 15 ani. 

       D.M. – Multă lume spune că femeile nu susţin alte femei.

       C.V. – Da, e adevărat uneori, pentru că invidia şi orgoliul sunt prea mari între femei, dar aş merge mai departe să spun că nu doar între femei există invidii şi orgolii, ci şi între bărbaţi.

Eu sunt un om foarte cinstit, corect şi sincer şi îmi place să mă laud cu ceea ce am făcut.  În momentul în care am intrat în politică, în 2003, am fost singura femeie din Biroul Municipal şi Biroul Judeţean al vechiului PNL. Am promovat femeile, am încercat să implic şi alte femei în politică şi am reuşit să fim patru femei în Biroul Municipal şi cinci femei în Biroul Judeţean. Am fost preşedinta organizaţiei de femei, trei mandate, în Bistriţa, şi un mandat am fost membru în Biroul Naţional al organizaţiei de femei, iar două mandate, vicepreşedinte al organizaţiei de femei la nivel naţional. Da, pot spune că susţin şi încurajez femeile. Pentru mine acesta va fi ultimul meu mandat, am să trec în linia a doua, dar nu o să mă las niciodată de politică, pentru că nu pot. Pentru mine politica înseamnă totul, îmi place foarte mult, cu toate că sunt unii care spun că doamna Calo lipeşte afişe. Nu, doamnei Calo nu-i e ruşine să spună că a început şi cu lipitul de afişe, dar asta nu înseamnă că doar lipeşte afişe. Şi este foarte important să ştii şi unde să lipeşti afişe. Mie-mi place cel mai mult să vorbesc cu oamenii. Iubesc foarte mult oamenii şi de asta îmi place foarte mult să merg în campanie pe teren.

D.M. – Ce planuri ai într-un viitor apropiat?

C.V. – Primul meu plan este cel legat de teatru, aş vrea să continui să joc teatru şi mi-aş dori foarte mult să fiu mai vizibilă în oraşul Bistriţa. Şi în momentul în care îţi doreşti ceva se spune că 50 la sută din dorinţă ţi-e îndeplinită. Am o dorinţă foarte mare să fac mai multe pentru oraşul Bistriţa, dar asta o s-o discutăm un pic mai încolo.

D.M. – Ce înseamnă o femeie de succes?

C.V. – Multă muncă. Ca să ajungi să ai succes trebuie să munceşti foarte mult. Calo Viorica a muncit foarte mult. A muncit ca mamă, a muncit ca om de afaceri, timp de 15 ani, a muncit ca om politic, iarăşi 15 ani. Nu mi-e ruşine de absolut nimic. Deci, muncă, muncă, muncă.

D.M. – Eşti implicată şi în foarte multe acţiuni de voluntariat.

C.V. – Eu nu am vrut niciodată să mă bat cu cărămida în piept cum fac alţii sau cum vezi pe la televizor. Am fost altruistă de când am fost mică, şi întotdeauna prima dată m-am gândit la alţii şi după aceea la mine. Am ajutat foarte mult copiii, am trimis camioane cu produse atunci când au fost inundaţiile acelea groaznice, am făcut multe şi pentru bătrâni.

Într-adevăr, poate acum e momentul să spun că atunci când firma mergea, am ajutat foarte mulţi oameni care au avut probleme financiare, am ajutat foarte mulţi oameni să-şi achite creditele la bancă. Dar, din păcate, după ce a murit soţul meu am ajuns şi eu în aceeaşi situaţie. Am încercat să apelez la unii şi la alţii, să mă ajute să nu rămân în stradă. Nu am primit niciun ajutor. Se spune că cei care nu te ajută te împing oarecum din spate să te descurci singură. Ei, m-am descurcat singură. Sincer, nici eu nu ştiu de multe ori cum am reuşit să mă descurc. Bineînţeles, cu ajutorul copiilor, fără ei nu aş fi reuşit. Dar m-am descurcat slavă Domnului, şi, din fericire, nu am ajuns în stradă. Am cunoscut şi oameni care, din păcate, şi-au pus capăt zilelor din cauza unor asemenea greutăţi.  Pe mine m-a ajutat Dumnezeu şi nu am făcut pasul acesta. Dumnezeu mă iubeşte.

D.M. – Greutăţile n-au lăsat urme pe chipul tău, eşti un om pozitiv care transmite acest lucru şi celor din jurul său.

C.V. – Da, sunt un om pozitiv. În această perioadă eforturile mele sunt îndreptate către deschiderea unei filiale a Fundaţiei Principesa Margareta, aici, la Bistriţa.

D.M. – Care au fost persoanele care te-au inspirat?

C.V. – În viaţa politică aş începe cu primul meu mentor, care a fost doamna Mona Muscă, şi după aceea a fost doamna Norica Nicolai, căreia i-am fost şi consilier. Pe plan local a fost domnul Ioan Ţintean, care m-a susţinut în munca de partid, dar din partea domnului Ţintean, din păcate, în 2014, ni s-au separat căile. Eu am rămas în Partidul Naţional Liberal, dânsul a considerat că trebuie să facă altceva şi drumurile noastre s-au despărţit. Am fost consiliera dânsului la Prefectură şi pentru că nu am mers pe linia pe care mi s-a cerut, mi s-a dat preaviz şi am fost dată afară din serviciu, înainte cu două luni de a mă pensiona, adică cu două luni înainte de a împlini 60 de ani. Este trist, dar tot răul spre bine.

D.M. – Vreau să rămânem în tonul optimist cu care am început interviul. Te rog să transmiţi un mesaj doamnelor şi domnişoarelor.

C.V. – Le doresc o primăvară frumoasă, multă sănătate şi multe bucurii. Să nu le fie frică niciodată de nimic, că totul se poate rezolva, numai să vrei, să aibă curajul să facă tot ceea ce îşi doresc. Le doresc tot binele din lume tuturor doamnelor şi domnişoarelor din Bistriţa şi nu numai!