Cuvinte de mulțumire doamnei doctor Laura Nat, Spitalului Județean Bistrița și tuturor angajaților!

            Viața este presărată de momente frumoase, dar și mai puțin acceptate de noi, uneori, lucru care mi s-a întâmplat și mie. Doamne, de câte ori n-am trecut eu pe lângă această clădire pe care mă prefăceam că n-o observ, deși, în sinea mea, de câte ori o vedeam gândul mi-era la cei suferinzi.

Așadar, pe data de 11 octombrie, starea mea fiind foarte gravă am chemat ambulanța, care a venit foarte repede și care m-a transportat la Spitalul din Năsăud, unde, la două ore de la sosirea mea mi s-a pus diagnosticul de pancreatită acută. La mulțumesc pe această cale celor care erau de garda, și care m-au trimis cu însoțitori și cu o altă ambulanță la Bistrița.

Știu că mă înfiorau totdeauna sunetele ambulanțelor pe șosele, dar iată-mă și pe mine cu sunetul asurzitor și cu dureri insuportabile intrând pe poarta clădirii ce mă așteaptă cu porțile larg deschise.

Nici nu am apucat să mă așez în sala de așteptare luminoasă, că am fost preluată urgent și dusă într-o încăpere în spate de unde am fost supusă la tot felul de investigații. După CT, domnul doctor L.A  s-a aplecat asupra mea zicându-mi: Doamna Raus  s-au confirmat cele spuse la Năsăud, și trebuie să vă internăm de urgență pentru a începe medicația. Normal, nu știam cât de  gravă e situația mea, eu încercam și în acel moment, având dureri cumplite, să-i spun domnului doctor că eu vreau acasă până luni, lucru care l-a amuzat, bineînțeles și a început pregãtirea urgentā pentru a mā urca  în salon.

N-am avut de foarte mult timp ocazia să  cunosc personalul unui spital, maniera în care voi fi tratată, de aceea inima mea era îndoită, și urcând spre salon, vedeam că acest drum e ultimul, că merg spre neant.

Desigur, în salonul 19, secția de medicină internă mi-am ales patul de la geam, lângă doamna B.V., bolnavă și dânsa, dar foarte atentă la ce mi se întâmplă.

N-aveam voie nimic să consum, cel puțin 4-5 zile, decât perfuziile prescrise de doamna doctor Nat Laura, care mi-a ales cu grija tratamentul, și căreia din suflet îi mulțumesc.

Pe parcursul celor  12 zile nu am reușit să mă odihnesc, în schimb, din colțul meu am observat fiecare mișcare a celor ce lucrează pe această secție atât ziua, cât și noaptea.

Am fost impresionată de corpul medicilor de pe Secția de Interne, toți tineri, atenți cu vocație și dăruire. Eram atentă cum fiecărei  paciente din salon li se dădea explicații zilnice la orele de vizită( fiecare având un alt medic).

Am remarcat seriozitatea cu care își fac meseria asistentele de pe această secție cu toate că unii pacienți erau iritanți sau vulnerabili. Toți eram tratați la fel, cu aceeași căldură.

Personalul auxiliar își face datoria, curățenia fiind de calitate, masa, tratamentele, totul fiind la ora stabilită.

Bineînțeles că nu voi mai privi spre această clădire cu reținere când trec pe lângă ea, ci, ca pe un loc sfânt care-ți redă viața și puterea de a merge mai departe.

            Scopul cuvântului meu este acela de a mulțumi întregului personal medical  (ambulanțieri, personal auxiliar, asistente, dar, mai ales medici) care m-au tratat omenește, cu răbdare și dăruire fără să le ofer nimic în schimb.

            Este un privilegiu să întâlnești medici atât de devotați care pun pe primul loc sănătatea și binele pacienților, iar eu nu pot decât să le mulțumesc și să-L rog pe Dumnezeu să le dea sănătate și putere de muncă pentru a aduce zâmbetul pe cât mai multe fețe.  

                                                                                                          Prof. Camelia Raus  

                                                                                                                        Leșu BN