Cuvinte-umbre, cuvinte- nori, cuvinte-vise

       Scriind poezie, proză, eseu, Radu Sergiu Ruba, radiojurnalist și traducător, engleză și franceză, acoperă o parte însemnată a literaturii, încât să o considere o profesiune de credință, un „modus-vivendi” și o cale directă de a ajunge la oameni.

     În poezie, se află cu „Ireversibil”, Editura „Tracus Arte”, 2024, la al optulea volum, după „Spontaneitatea înțeleasă”, „Iluzia continuă”, „Iubirea și Orientul”, „Marginal”, „Grația Dizgrația”, „Nu înțeleg ce mi se întâmplă” și „Levitația”, având și două antologii de autor, „Dacă pleci în căutarea mea” și „Traversarea”, obținând premii , în țară și în lume, de-a lungul carierei de scriitor, ce se întinde pe mai bine de treizeci de ani.  

       Ce atrage atenția în mod deosebit în „Ireversibil”?  Faptul că cele două părți ale cărții îl fac pe cititor să se raporteză la poezie pe două căi de receptare, și anume, clasic, fiind de acord cu definiția lui Mihai Eminescu, „Ce e Poezia? Înger palid cu priviri curate,/ Voluptuos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea”, și modern, mergând pe „mâna” lui Carl Sandburg, poet american din secolul XIX, „Poezia- un animal marin, născut pe uscat și care visează să zboare”, intuind aici și condițiile vitrege, și idealurile.

       Titlul, „Ireversibil”, simplu, direct, nu ca o întreagă structură, precum „Fantastica și trista poveste a candidei Erendira și a nesăbuitei sale bunici”, a lui Gabriel Garcia Marquez, autor admirat de poet, titlul e un cuvânt simbol, duce cu gândul la timp, ce este ireversibil, inexorabil, ineluctabil, deschide poarta timpului, marele timp, căruia poetul i se dedică. Din perspectiva aceasta, a timpului, cartea este un volum de poezii, care n-au mai avut răbdare.

      Poeziile lui Radu Sergiu Ruba sunt despre umbre- cuvinte, despre nori-cuvinte, cu ceață, despre vise- cuvinte, despre o lume a cuvântului/ a cuvintelor, înțelese la momentul potrivit. În sensul acesta, Motto-ul ales din Mircea Ivănescu stă de strajă poeziei, păzind-o de abateri, de rătăciri: „Ar trebui poate alese tocmai cuvintele care să nu spună prea mult”, ca un îndemn la un stil concis, dar expresiv.  Poetul sporește citatul biblic, „la început a fost cuvântul”, cu o contribuție postmodernă: „da, au fost suflate cuvintele o dată/ a doua oară peste cuvinte va sufla cititorul lor.”

      Partea întâi și partea a doua ale volumului sunt ca două jumătăți ale aceluiași întreg. Poezia de început este încărcată de emoție, de gingășie, adresată lui Nicole, „serile mi le-a făcut ghem și mi le-a pus în palmă/ nu mai știu în care anume, dar linia era a vieții...” Aici, „pagina de hârtie ține locul iubitei”, milioane de cuvinte sunt ( „zac”) nerostite încă, „o umbră ieșită din rând ne întâmpină”. Cu sensibilitate de catifea,  poetul se întoarce în copilăria „cu semne, cu răni, din cuvinte sparte în dinți”. Despre ce cuvinte este vorba? Din ce limbă? Din dureroasa limbă unde „pâlpâie vântul și nu-l vezi.” Încet, poezia se apropie, iar, de un tragic cotidian al existenței sau de un tragism al existenței cotidiene. Multe aspecte ale vieții și operei lui Radu Sergiu Ruba se pot citi în interviul cu Cristian Pătrășconiu, publicat în revista „România literară”, nr. 47/ 2024.

      Ca orice poet care se respectă, Radu Sergiu Ruba scrie o variantă de Artă poetică, pe care o găsim exprimată astfel: „Când mă așez să scriu o carte/ o simt curgând din mine/ neobosită către capăt./ Dar când s-o închei/ se desprind din pagini niște umbre subțiratice ca însuși scrisul/ și susură o muzică nemaiauzită.”

     Prima parte a cărții se structurează în jurul unei confesiuni, în care poetul e mai aproape de sine, vorbește despre sine, cu sentimentele toate, mărturisind: „Pe unde mă duc mi se cere să-mi dovedesc normalitatea.” Așa a fost și la Bistrița, unde poetul și-a lansat volumul „Ireversibil”, în ianuarie 2025, la Biblioteca Județeană, amfitrion, Ioan Pintea. Din confesiune, se naște un cântec, al cuvintelor – umbră, ce caută să (ră)sune peste timp: „Nu e lucrare de-a omului mai de laudă ca o biserică!”

        Îndreptându-ne spre partea a doua a volumului, anunțată, anticipată spre finalul celei dintâi, intrăm într-un râu al vieții, ca cel al lui Heraclit, unde „nu ne scăldăm de două ori”, aceeași. Dar și un poem poate fi ireversibil. El se naște în gând, se scrie și nu are decât destinul lui. Dominanta celei de-a doua jumătăți este una implicată social, chiar cu gândul la un alt gen literar, fără a trăda liricul: „Un nou roman zace sub clape/ visând că va porni singur la drum”, scrie Radu Sergiu Ruba, înțelegând efortul scriitorului până să-și vadă opera terminată. Personaje apar în versuri, cum e „un judecător mi-a ieșit în cale/ târa după sine întregul tribunal”, versurile se diferențiază prin spirit realist, obiectiv, dar întoarcerea la sine se întâmplă iar, ca un leitmotiv al poeziei lui Radu Sergiu Ruba, mereu în căutarea... eului pierdut, nu doar a timpului: „Câtă vreme scriu la o carte/ înseamnă că pe mine mă caut”, „Dau drumul unui nor de cuvinte/ în care unii mă caută” și, paradoxal, „Poemul dispare la recitire”, „Nu cu fruntea pe manuscris dorm, ci dorm cu capul rămas în aer.” Cu gândul la o nouă carte, poetul, marcat de realitate, participă la câte o conferință, la un simpozion, abateri de la scris, ecart-uri existențiale, căutări.

      Cuvinte – umbre, cuvinte – nor, cu ceață, cuvinte – vis, îl urmăresc pe poet, care, într-un moment de criză, se destăinuie: „Nu mai adorm/ de teamă că poemul/ nu va fi în stare să aprindă niciun vis.” Și, atunci, care e rostul poeziei? Să aprindă vise. De la viață la poezie și de la poezie înapoi la viață. În final, poetul este conștient că „singur scrisul a mai rămas”, ca supraviețuitor, ca profesiune, el se înalță deasupra tuturora. Dar, pentru ca revelația să fie pe deplin resimțită, magică, scrisul este scris de femeie și, ca într-o metamorfoză kafkiană, „trecerea acestui scris în trup” produce contopire cu ființa iubită, epidermică, întru Poezie, Poetul „umblă albăstrit”, în așa fel încât toți să vrea să îl citească.

     Dar scrisul, în ce-l privește pe Radu Sergiu Ruba, a rămas, la propriu, undeva departe: „Scrisul? Nu l-am mai văzut din copilărie”, de la unsprezece ani, de când și-a pierdut vederea.

      În cele două părți ale volumului „Ireversibil”, l-am asemănat/ asemuit pe Radu Sergiu Ruba cu Francois Villon, în prima parte, prințul, poet - legendar, și cu Georg Trakl, în partea a doua, expresionist târziu. Dar, Radu Sergiu Ruba mai este și puțin Homer, și puțin Borges și, mai mult, rămâne el însuși.