Dana Buzura-Gagniuc: Onița lui Ciupei

 

„Nu cred că putem trăi într-o lume a păcatelor mari ascunse, ignorate sau chiar nepedepsite.”[1]

„Onița lui Ciupei”. Acest nume a trecut pe lângă mine ani la rând, așa cum au trecut o mulțime de alte nume, cărora le-am perceput sensul și importanța mult mai târziu. Mi se părea poreclă, un fel de nume transformat în personaj generic local, așa cum fiecare sat are câteva. Auzisem în copilărie de Vetu, de Poprica, de „Ștefan cel bolund”, personaje cu care nu era bine nici să fii asociat, nici comparat. Nici să te întâlnești cu ei nu era prea bine. Primul umbla cu o haită de câini după el, celălalt mânca în neștire, iar al treilea era amenințarea supremă a zonei.

„Umbla înconjurat de câini, și taman când afla că ținem o ședință de lămurire, începea să ne blesteme, să ne amenințe.”[2]

Mă temeam de ei fără să-i fi cunoscut prea bine, așa cum, cred, se temeau majoritatea copiilor de asemenea personaje. Auzisem că odată, într-o iarnă, „Ștefan cel bolund” se întâlnise cu o femeie pe un drum mai lăturalnic și o luase la joc. Cu greu a scăpat din mâinile lui.

Nu mai știu exact momentul în care Onița lui Ciupei din Cavnic a devenit, în percepția mea, străbunica. Oricum, târziu, după ce Tata Moș murise, pentru că între el și ea dragostea mamă-fiu a avut conotații destul de aspre și nu știu să-l fi auzit vorbind despre ea vreodată.

Va rămâne un mister femeia aceea, pe care mi-o imaginez inconștientă de propria frumusețe, sălbatică, aspră, abrutizată de mediul extrem de dur în care a trăit, pătimașă, dominantă. Se spune că Onița lui Ciupei a fost foarte frumoasă în tinerețe. Am încercat să-mi imaginez chipul ei, dar n-am reușit, iar poze cu ea nu există. Nu știu de ce, de câte ori mă gândesc la femeile din trecutul familiei noastre, nu pot trece de imaginea Mamii Bune. De câte ori fac efortul de a contura un chip, mă copleșește imaginea unei frunți înalte și-a ochilor aprinși, a părului negru împletit în coada lăsată pe spate și-a staturii firave. Nu pot trece de asta, deși – cred – Onița n-a fost brunetă, nici mărunțică. N-avea cum să semene cu Mama Bună. Femeile din familia Buzura erau corpolente, șatene, cu tenul alb și ochii verzi. În familia Micle, cu toții erau bruneți cu ochi negri.

Buzura nu e un nume frecvent în Maramureș. În registrele de stare civilă din Cavnic, apare de câteva ori numele „Butuza”, dar Buzura nu, în afară de familia „Buzură” din care provine străbunica.

„Am fost foarte curios să văd de unde venim cei care ne numim Buzura, de unde acest nume, de unde ne tragem. Numele este aromânesc, deci din sudul Dunării. Mai mult ca sigur erau ciobani care veneau din sud, din câte mi-a fost dat să găsesc. Am găsit între Grecia și Albania o localitate Buzur-Shehu. Nu știu exact când au plecat, cum au plecat de pe acolo, dar sigur cu mult înainte de Primul Război erau fixați în zona Măgoaja, Poiana Porcului, Cavnic, care sunt zonele de unde se trag bunicii, străbunicii. Din această familie Buzura erau notabilii locali bogați care au contribuit cu bani la formarea ASTREI. Din câte mi-a fost dat să aflu, au adunat donații în bani și voluntari care au fost trimiși în România în timpul Războiului de Independență. Pentru asta străbunicul a fost arestat, a stat la închisoare din câte știu. (Probabil, se referă la tatăl Oniței, Lică Buzura – n.n. D. B.-G.) Fondatorul familiei făcea parte din ceea ce se numea pe vremea aceea „Pușcașii verzi”, pentru că erau pregătiți să intre în oastea principelui, adunau oaste în sprijinul principilor transilvani în caz de conflicte ale acestora cu diverși alții. Barițiu făcea glume pe socoteala lor și, pe diplomele pe care le-au primit de la principii transilvani, le ziceau „boieri de șapte pruni” pentru ceea ce li se dădea în semn de recunoștință.”[3]

În Foaia Matricolă nr. 438 a Născuților și Botezaților, existentă la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Maramureș[4], apare Johanna Buzură, născută în 30 mai 1873 în Cavnicul de Jos, fiica lui Lică și a Mariei Buzură, ambii de religie greco-catolică, avându-i ca nași pe Veis Lupuțiu și pe soția sa Anuca. Numele ei, precum cele ale bunicilor mei materni, apare aici în varianta maghiarizată, dar ea e Irina Onița, nu Johanna, la fel cum Tata Moș e Ilie, nu Illes, iar Mama Bună e Ana, nu Anna. 

În 15 februarie 1897, este înregistrată căsătoria ei cu Petre Ciupeiu din „Capniculu de Josu”. Ciupei sau Ciupeiu era un nume destul de frecvent în Cavnic, așa cum se poate vedea din Registrele de Stare Civilă de la Arhivele Naționale. De data aceasta, numele ei este în varianta firească, românească: Irina Onița Buzura, de 23 de ani, care se căsătorește cu Petre Ciupeiu, de 33 de ani, văduv. La căsătoria Oniței, martori au fost „mama sa Maria cu soțul Dochilia Găvrilă”, semn că Lică Buzura nu mai era. Preotul care i-a cununat se numea Alesandru Popu. Cu câteva pagini în urmă și, implicit, cu câțiva ani în urmă, în același registru cu nr. 445[5], în 12 mai 1889, fusese înregistrată căsătoria lui Petre Ciupeiu, de 25 de ani, cu Dote Roman, de 19 ani, fiica lui „Roman Sitarul și Marișca”. La puțină vreme după căsătorie, prima soție a lui Petre Ciupeiu moare, nu se știe din ce cauză.

Căsnicia Oniței cu Petre durează puțin, pentru că și el moare după șase ani, la 39 de ani, soția Onița fiind cea care declară decesul, în 11 aprilie 1903. De data aceasta, în documentele de stare civilă numele lui e maghiarizat: Csopé Péter.

După trei ani de la moartea lui Petre, Onița, în vârstă de 32 de ani, îl naște pe Ilie, în 19 iulie 1906, în certificatul de naștere nefiind trecut numele tatălui, deși ea avea o relație neoficializată cu Gherasim Giurgiu, care provenea de undeva din zona Lăpușului, posibil Poiana Porcului sau Dobric.

În 1908, se naște Ana, cel de-al doilea copil al Oniței, avându-l ca tată, se presupune, pe același Gherasim Giurgiu, dar și în acest caz numele tatălui nu este precizat în certificatul de naștere.

Și relația cu Gherasim Giurgiu a durat puțini ani, timp în care s-au născut Tata Moș și mătușa Anuca. Nu există detalii legate de motivul despărțirii Oniței de Gherasim, nici nu se știe câți ani au stat împreună, nici la cât timp după începutul relației lor s-a născut Tata Moș.

Gherasim și-a întemeiat o familie nouă, cu care relațiile familiei Buzura au fost reci. Îmi amintesc doar de existența unei mătuși în Brașov, apropiate ca vârstă de mătușa Anuca, una dintre fiicele lui Gherasim cu cea de-a doua soție. Trei copii a avut Gherasim: Ludovica (un nume foarte frecvent în acea zonă), Ion și Nicolae. Din ce se povestea în casă la noi, diferența de vârstă dintre mătușa Anuca și primul copil al lui Gherasim, Ludovica, nu era mare, semn că relația Oniței cu el a durat puțin.

Reci au fost și relațiile Mamii Bune cu Onița, care, după episodul Gherasim, s-a recăsătorit și a mai avut un copil, pe Clara, care s-a stins tânără, la nașterea celui de-al nouălea copil. Soțul ei, rămas cu o mulțime de copii mici, s-a recăsătorit cu o femeie din Plopiș, care și ea avea un copil.  

Mama își amintește că „pe crucea străbunicii Onița din Cimitirul Horea din Baia Mare scria «Văduva Mureșan Vasile», semn că a mai existat o căsnicie a Oniței. Nu mai există crucea și nici amănuntele legate de ultima parte a vieții ei, când a locuit la mătușa Anuca, iar tata n-a mai vorbit deloc cu ea. Era supărat și nici la înmormântare nu s-a dus. Lumea a condamnat-o pentru viața ei, iar dragoste între noi și ea n-a fost deloc. Dar mă gândesc, uneori, că trebuie să-i fi fost foarte, foarte greu, tânără, văduvă, cu doi copii, în vremurile acelea. Poate de aceea și-a dat copiii de slugă foarte devreme. Tata a venit în Berința, iar mătușa Anuca a fost și ea dată de slugă pe undeva. Nu mai știu pe unde”.

Anuca, „mătușa din Baie”, cum îi spuneam noi, considerată singura soră bună a lui Tata Moș, era frumoasă și plină de haz. Așteptam vizitele ei ca pe niște sărbători care niciodată nu știam când vin. În vremea copilăriei mele și mult după aceea, vizitele nu se anunțau și musafirii nu păreau niciodată nepoftiți. Mătușa locuia la marginea dinspre Groși a Băii Mari, într-o căsuță, în zona fostului târg de animale. Ne aducea aproape de fiecare dată castane culese de unchieșu’ Mniculaie de pe Dealul Florilor.

Onița lui Ciupei venea dintr-o lume aspră, care părea că le turnase oamenilor rugină în suflet, în care nu existau timp și spațiu pentru sentimente. Nu l-a iubit deloc pe Tata Moș și m-am întrebat de ce. Poate nașterea lui din acea poveste de dragoste interzisă să fi fost motivul dezmoștenirii și-al suferințelor ei ulterioare, și-atunci l-o fi perceput ca fiind responsabil de toată nefericirea ei. Nu prea s-au vorbit aceste lucruri în familia noastră. Mama vorbește despre ea cu o grimasă în colțul gurii: „Mama n-a iubit-o deloc. Tata nici atât. I-a lăsat casa mătușii Anuca, soră bună cu tata, că mai avea și alți copii din alte căsătorii. Tot timpul spunea «Pe Ilie l-am scos de la armată». Considera că prin asta și-a achitat orice obligații față de tata. Asta era explicația pentru care tata n-a moștenit nimic de la ea. Nu i-a dat nimic, iar casa din Baia Mare i-a lăsat-o mătușii Anuca. Era foarte dură. Îmi amintesc că a fost la noi când eram mici, dar de două-trei ori. Venea cu coșul în spate”.

Știam de existența a doi unchi cu numele Mihai, despre care se vorbea la noi în casă, dar pe care nu-i cunoscusem decât din povești. Primul, fratele Mamii Bune, brunet, frumos, cu ochi de cărbune încins – așa cum aveau toți copiii familiei Micle –, murise pe front. Aveam o poză cu el îmbrăcat militar și mi se părea identic cu băieții mătușii Irina din Copalnic, sora mai mică a Mamii Bune. Toți bărbații din familie mi se pare că arătau la fel, cu chipul rotund, nobil și cu ochii uluitor de negri. Celălalt, Mihai Măgureanu, era primul soț al mătușii Anuca. A fost imposibil de stabilit traseul real al străbunicii Onița lui Ciupei, care a fost frumoasă, aprigă, frustă și pătimașă din ce-am putut afla de la cei care au cunoscut-o cât de cât. S-a iubit cu mulți bărbați, a stârnit pasiuni, a avut o viață complicată și copii din mai multe relații. Primul soț al mătușii Anuca a fost și el lucrător la mină, un bărbat frumos și șarmant. Au divorțat în 3 martie 1958, pentru că el s-a încurcat cu o altă femeie. Mama, care mergea frecvent la mătușa Anuca, își amintește o poveste complicată din copilăria ei, dintr-o duminică în parcul din Baia Mare („Lighet” i se spunea pe atunci), când l-a surprins pe Mihai cu iubita lui. Între Mihai și Anuca s-a păstrat o relație bună chiar și după divorț, el fiind cel care i l-a prezentat pe Nicolae, viitorul soț, cu care s-a căsătorit în 30 august 1958. „Mătușa era frumoasă ca un căpitan și mergea pe stradă cu Mihai într-o parte și cu Mniculaie în cealaltă.” Unchieșu Mniculaie, cum îi ziceam noi, era un personaj mărunțel, cu nasul ascuțit, cu buze subțiri și voce stridentă, rău la beție, furios și abraziv, care venea întotdeauna la noi cu rucsacul (hatijac îi zicea el) plin de castane. Aduceau cu ei un parfum din altă lume. Mătușa, zveltă, frumoasă, cu frunte înaltă, cu ochi verzi și păr ondulat, deșteaptă și plină de umor, îmbrăcată cu fuste splendide din catifea neagră cu flori, ne făcea șoareci din batiste, pe care le împăturea numai ea știa cum, apoi îi arunca într-un fel de parcă fugeau singuri și asta a rămas pentru totdeauna un mister. Noi ne bulbucam ochii și căscam gura de uimire. „Cum îi faceți să sară?” „Așe ni!”

Am cunoscut-o pe Facebook, printr-o întâmplare fericită, pe Angelica Mateescu, una dintre nepoatele lui Clari, cum îi spunea Tata Moș surorii lui mai mici, cu care relațiile au fost puține. Angelica este cadru universitar la Timișoara și ea a conturat în câteva linii drama familiei lui Clari, care murise tânără. Soțul s-a recăsătorit cu o femeie din Plopiș, care și ea avea un copil și care a avut grijă cum a putut de ei. „Îi spuneam Lelea”, pentru că așa se spunea mamelor vitrege pe vremea aceea și mult după aceea. La trei ani după Clari, s-a stins și soțul ei. „Fotografii cu bunica nu am, doar cu bunicul, care era miner și simpatiza cu socialiștii, era stahanovist, știu că era printre cei care au luptat pentru condiții mai bune în mină și a avut de suferit din această cauză. A murit și el tânăr, la trei ani după bunica. Într-o iarnă grea, a ieșit din șut cu părul ud (asta, din cauza condițiilor mizerabile din mină) și a mers câțiva kilometri până la Flotație, unde locuiau. Acuma este centrul Cavnicului, iar mina era la Boldut. A făcut meningită și s-a stins și el”.

 

Când iei contact cu moartea în toate dimensiunile și nuanțele ei, când cerul tău e negru și soarele nu există, viața devine și ea altfel. Se reduce la esențial. Acel esențial trăit între întuneric și lumină, brut, frust, cu cuvinte puține și cu alte reguli în comparație cu cele ale lumii exterioare.

Am trăit printre mineri puțin, doar intersectându-mă cu cei din sat, care făceau naveta cu autobuzele speciale cu care mai mergeam uneori în Baia Mare, ori ascultând câteodată poveștile lui nepotu’ Gheorghe, soțul nepoatii Livia. El nu ne vorbea de Vâlva Văilor, ci de Pustnicul, (probabil, referindu-se la ceea ce în folclorul mineresc era Piticul), un personaj la fel de misterios ca întunericul galeriilor, un fel de locuitor al adâncurilor și paznic al minei. Nu l-am luat în serios atunci, crezând că imaginația lui, încălzită poate de un pahar în plus, amplifică spaime firești în fundul pământului. Mult mai târziu am aflat că mineritul are o mitologie a sa („mitologie ocupațională”, cum o numește Romulus Vulcănescu), un folclor, niște reguli stricte și o uimitoare formă de fraternitate ce se leagă acolo în adânc, unde resorturile fricii, ale iubirii și ale morții au conotații diferite, și care le explicau nenorocirile ce se abăteau asupra lor – de la copturi și inundații până la intoxicările cu gaz. Destul de târziu mi-am dat seama câtă nevoie aveau oamenii de aceste credințe, care-i salvau, îi ridicau din abis, le ofereau un fel de șansă de a crede într-un CE al acelei lumi. Fără ele, mă gândesc, n-ar fi putut intra în pământ de vii, să iasă la lumină ca și cum s-ar fi născut din nou. Ei mureau și se nășteau în fiecare zi. Cum să nu aibă propriii idoli, propriile divinități, poveștile lor, regulile și frățiile lor, neînțelese de noi, ceilalți, umblători și lucrători la lumina soarelui?!

Îmi amintesc doar de groaza care a umplut satul când, într-o iarnă, s-a aflat că Ștefan Berințan, tânăr, de puțină vreme însurat, a fost omorât de vagoneții care, se pare, l-au strivit de peretele galeriei. A fost înmormântare cu fanfară la noi în sat, așa cum nu se obișnuiește în comunitatea noastră, a fost o „jelanie” uriașă. Așa se spunea despre înmormântările oamenilor tineri, unde se jelea și se plângea mult.

(Fragment din volumul în curs de apariție „Buzura la Berința”)

 

[1] Augustin Buzura, Recviem pentru nebuni și bestii, Editura Univers, București, 1999, p. 26.

[2] Augustin Buzura, Vocile nopții, Editura RAO, București, 2015, p. 423.

[3] Fragment interviu video.

[4] Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Maramureș, Foaia Matricolă nr. 438, poziția 13.

[5] Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Maramureș, Foaia Matricolă nr. 445.