Daniela Fulga: Mică teorie subiectivă despre orașul în care trăiesc

Nu sunt marcată deloc de orașul în care trăiesc atunci când scriu. Mai mult decât geografia urbană a viețuirii zilnice, mă determină geografia  mai abstractă a unei biblioteci. Aici mă simt confortabil pentru că spațiile și timpurile amestecate mă lasă să aleg în deplină libertate.

Personal, consider autenticitatea un principiu moral fundamental care stă la baza oricărei manifestări artistice. În lumina acestui  adevăr crud al trăirilor autentice, locul în care viețuim poate avea o geografie a frustrării sau o geografie a edulcorării.

Orașul  în care trăim poate fi văzut și prezentat cu ochi răi, în cuvinte sumbre pentru că aici ne încearcă zi de zi necazurile vieții. Dezamăgirile și căderile aici le avem. De aceea, reprezentarea autentic subiectivă a localității noastre este de multe ori rezultatul unor frustrări. Respectând  același principiu moral al autenticității, orașul devine uneori un spațiu nedezirabil, un spațiu din care vrei să fugi cât mai departe. Este o stare dureroasă de respingere și înstrăinare, o tensiune care de multe ori este extrem de rodnică pentru scris. Durerile ascut sensibilitatea care captează compensatoriu cele mai pregnante forme artistice. Durerile zilnice din orașul nostru  care ( nu ) ne este drag reprezintă deseori stări propice pentru scrierea unor cărți bune.

Orașul în care locuim poate fi văzut și prezentat dintr-o perspectivă pozitivă care de multe ori  virează într-un mit subiectiv. Este punctul de vedere cel mai des întâlnit, acceptat de obicei fără rezerve și de ceilalți: Orașul în care trăim este cel mai frumos și mai bun dintre toate locurile posibile, un locus amoenus necesar pentru a ne confirma o identitate pozitivă. Ne simțim bine atunci când spațiul nostru zilnic nu ne agresează. Cu toate acestea, orașul  continuă să ne înghită cu blândețe viața, fâcând-o suportabilă. În cadrul acesta edulcorat, sensibilitatea unui scriitor se poate salva prin proiecții imaginative puternice sau poate prin histrionism.

Fie că se naște dintr-o geografie a frustrării, fie că se naște dintr-o geografie  a edulcorării, literatura orașului în care viețuim poartă pecetea unei subiectivități pe care suntem datori să ne- o asumăm pe deplin. Scriem despre Bistrița, dar scriem despre noi înșine.

În acest text scurt,  încerc să evit  capcana edulcorărilor confortabile, dar si capcana frustrărilor ascuțite, prin conjugarea sensibilității cu o anumită raționalitate conceptuală. Îmi asum astfel o subiectivitate evident atacabilă, din lumina căreia voi dezvolta mica mea teorie despre Bistrița- un oraș care îmi pecetluiește discontinuu identitatea. După copilărie și începutul adolescenței petrecute aici, am plecat din burg pentru a reveni cincisprezece ani mai târziu, în miezul unei tinereți care s-a desfășurat în Bistrița într-un mod tăcut, lăsând loc pe rând celorlalte vârste, uneori amestecate.

Bistrița mea este un oraș-carte în care sunt, în salturi identitare, personaj, cititoare sau uneori autoare de cărți.

 Ca personaj al cărții-oraș, am naivitatea celui care se identifică/participă până la uitare de sine la evenimente, serviciu sau cutreierări prin străzile și magazinele burgului. Când sunt personaj, spațiul cotidian mă asimilează, iar puterea de înțelegere mi se încețoșează. În vârtejul acțiunilor zilnice, ochiul cunoașterii  este orbit de lumina întâmplărilor care îl hrănește. Când sunt înăuntrul cărții-oraș, sunt un personaj naiv care mă bucur sau plâng, fac lucruri bune sau îndoielnice – orizontul de înțelegere a cadrului de viețuire este încețoșat. În schimb, când sunt în afara orașului-carte, sunt o cititoare suspicioasă și atentă- încerc să-l înțeleg. Există, însă, și acele zile prețioase și rare când pot să mă desprind cu totul de oraș, ca și cum aș trăi pe o planetă fără străzi, oameni și evenimente-  orașul își pierde conturul și trăiesc într-o geografie livrescă în care pot să îmi aleg orice spațiu, orice timp.

Un spațiu fremătător viu este orice loc al viețuirii noastre zilnice. Aproapele ne asimilează, iar înțelegerea este în bună măsură diminuată – iată-ne ca personaje în spațiul locuirii. Îndepărtarea ne permite crâmpeie de înțelegere, dar trăirea simplă este diminuată.

Sub incidența unei pendulări permanente între o trăire a depărtării și una a apropierii de spațiul locuirii, se construiește strat după strat identitatea noastră.  Într-un  ritm permanent învăluitor, îndepărtarea-apropierea sunt două mișcări ritmice prin care orașul  ni se oferă, ne învăluie și ne țese zi de zi identitatea.

  Acesta este orașul nostru care ne marchează personalitatea, dar el își păstrează tot timpul un rest de mister. Orașul ne prinde în vârtejul lui zilnic, pune piatră pe piatră în casa noastră identitară, iar apoi ne aruncă în afară, la marginea lui- proscriși ai trăirilor zguduitoare sau permanenți candidați la cunoaștere. Și tot așa, până la sfârșitul lumii noastre, când se face loc altora pentru a  se așeza în același spațiu.

 Noi suntem viața scurtă a orașului, alături de alte vieți scurte, iar orașul , vieți după vieți, nu moare niciodată.

Orașul viețuirii zilnice este inima mare și pulsatilă a lumii private pentru fiecare locuitor al său.