De azi, Sângeorz-Băi are o nouă casă a culturii. Panglica la Centrul Cultural “Iustin Sohorca” a fost tăiată de fostul şi actualul primar, dar și de președintele Radu Moldovan

Numele lui IUSTIN SOHORCA ameninţat de uitare

Un timp numele oamenilor se apără singure de uitare. Până acum tot astfel şi cu al învăţătorului Sohorca, dar, fireşte, nu se va putea sustrage adevărului atât de limpede exprimat în aforismul latin: Cât de iute dispar toate! În lume oamenii înşişi -, în timp amintirea lor! În timp, toate, dar treptat; şi mai depinde şi de urmaşi ce fac şi cât fac ca să păstreze cât mai mult amintirea înaintaşilor.
Iustin Sohorca, la două decenii după dispariţie abia de mai e ştiut chiar şi în localitatea sa natală unde a trăit toată viaţa; şi numai de către puţinii cărora le-a fost cândva dascăl, de către colegii mai tineri de serviciu, de către urmaşii celor ce-l evocau pe omul vrednic la catedră şi harnicul educator şi îndrumător cultural, organizator de spectacole, conferenţiar al diferitelor asociaţii şi dirijorul corului bisericesc. Iar acei cărturari amatori de istorii locale îi citesc de câteva ori numele în presa timpului.
El s-a angajat pe multe planuri şi a făcut risipă de energie în interesul celor mulţi în Sângeorzul natal, unde s-a născut la 23 ianuarie 1881, fiul lui Silviu Sohorca şi al Irinei născută Budurlean. A început instruirea primară în localitate la şcoala confesională organizată pe două clase; la care era învăţător Ştefan Utalea. De aici a trecut pentru următoarele două clase la fosta şcoală trivială românească, dar care acum se numea şcoala poporală fundaţională. Avea două secţiuni sau despărțăminte şi erau altceva decât obişnuitul curs al primelor clase elementare dacă figurau 11 materii pentru prima secţiune şi 14 pentru a doua, acestea echivalând cu programele celorlalte şcoli grănicereşti (Năsăud, Monor, Prundu Bârgăului, Zagra, Telciu); unele din ele funcţionând cu patru clase.
La şcoala grănicerească erau pe atunci dascăli Mihaiu Domide, ce deţinea şi funcţia de director, şi Ieremia Şorobetea; catihet însuşi tatăl său, Silviu Sohorca. De aici merse la Gimnaziul superior românesc din Năsăud, elev în clasa I în anul şcolar 1891/92. Continuă la acesta, repetând clasa a II-a. dar se poticneşte şi în a III-a, însă nu o repetă, şi dispare din evidenţele liceului. Inexplicabilă împiedicarea asta! Să fi fost un accident de sănătate?... Era în 1895 şi, probabil, a urmat la altă şcoală încă un an sau a întrerupt înainte de a ajunge la Preparandia română greco-catolică din Gherla (Institutum Praeparandorum ad Magisteria) cu durata de 3 ani. Aici a studiat între 1896-1899, după care, în anul şcolar 1899/1900, îşi începea activitatea de învăţător la şcoala confesională greco-catolică din Sângeorz, cum el însuşi scrie. Împlinise 18 ani şi era calificat pentru cariera de dascăl pe care avea s-o practice 33 de ani, în aceeaşi localitate şi şcoala românească (din 1921 devenită de stat), iar în perioada 1925-1932 îi fusese competentul şi devotatul director.
Şi-a făcut stagiul militar în 1902/1903, la Regimentul 63 infanterie din Bistriţa, iar din 1 august 1914 a fost mobilizat în armata austro-ungară şi dus pe fronturi până la sfârşitul războiului prim mondial, între timp, la 1 februarie 1918, fiind avansat sublocotenent. Abia fusese demobilizat, ca în 1919 şi până în vara lui 1920 să fie înrolat în armata română cu care va face campania în Ungaria. Târziu, aşadar, se întoarse la şcoală şi va lucra apoi didactic neîntrerupt până la pensionarea timpurie (avea 51 de ani).
Încă din 26 mai 1904 avea familie întemeiată, prin căsătoria cu Cătălina Joja, localnică, dar neavând copii, au întins adesea mână de sprijin nepoţilor.
Nimic excepţional, nimic deosebit în biografia acestui om, şi totuşi o ceţoasă amintire stăruie în preajma cărţilor după două decenii de la dispariţia lui lumească. A murit într-o iarnă geroasă (în 19 februarie 1966), regretat până departe, cum rezultă dintr-o telegramă expediată din Bucureşti soţiei de către Puia Rebreanu Vasilescu: Am aflat cu adâncă durere vestea atât de tristă. Pentru care vă trimitem toate mângâierile noastre, fiindcă Iustin Sohorca a fost un om vrednic şi bun dascăl, energic şi activ în toate datoriile ce reveneau învăţătorului, mai ales în perioada avântului general după Unirea cea Mare. Cu privirea lui hotărâtă a ochilor albaştri scrutători, vedea peste timp. A ştiut să îmbine excelent munca din şcoală cu cea de la căminul cultural şi să lucreze neobosit pentru consolidarea instituţiilor de învăţământ şi cultură. Fusese un zelos propagandist al Reuniunilor învăţătorilor Mariana încă de la înrolare, în 21 octombrie 1900; şi tot astfel şi sub flamura Astrei. În plus şi-a aşternut pe pagini ideile şi sentimentele de intelectual patriot român. Din fericire, se păstrează o conferinţă în manuscris, dovadă a travaliului cultural şi al frumosului stil, a limpezimii gândurilor, intitulată: Însemnătatea muzeelor şi Apel către săteni de a contribui la îmbogăţirea muzeului naţional ce se înfiinţează în Năsăud, din mai 1924, şi pe care a citit-o prin satele someşene. În începutul acesteia îşi dezvăluie concepţia despre locul şi rostul omului de şcoală în societate şi în mediul în care trăieşte. Primul aliniat este cât se poate de convingător şi ilustrativ pentru cele afirmate despre el: Iubiţi săteni, fraţi români! Precum vedeţi, noi, învăţătorii de dimprejur vă cercetăm să vă dăm sfaturi şi învăţături bune. O facem aceasta nu pentru că am şti mai bine şi am fi mai învăţaţi decât învăţătorii care lucrează în comuna d-voastră, ci pentru că sunteţi fraţi de sânge cu sătenii de la noi formând şi împopulând această frumoasă vale a Someşului şi pentru că noi suntem puşi ca să fim luminătorii d-voastră, fără a lua socoteală, că în care comună ne este locuinţa. Dumneavoastră sunteţi o părticică din marele neam românesc, iar noi, suntem o mică parte din învăţătorii acestui neam care avem nu numai dreptul, ci chiar datorinţa de-a lumina poporul oricând şi oriunde.
În completarea celor de mai sus (convingere, dăruire şi al unui scris bun) e şi excelentul studiu de 21 pagini publicat în Arhiva Someşană sub titlul: Monografia şcolilor din Sângeorz-Băi, judeţul Năsăud (1938, nr. 24, pp. 176-196). Este o documentată schiţă a unei istorii ce o merită şcolile sângeorzene în frunte cu renumita trivială. Mulţi intelectuali s-au ridicat din această fruntaşă comună grănicerească, azi oraş, însă niciunul nu s-a oprit la o scriere mai dezvoltată despre şcoli, ca acesta a lui Iustin Sohorca! Era şi este de datoria intelectualilor sângeorzeni.
Rămânând destule însemnări şi documente de la dascălul de odinioară, puţine s-au salvat şi se ştie de existenţa lor.
Este în muzeul local, fără număr de inventar, un valoros manuscris al lui Iustin Sohorca, intitulat Povestea comunei Sângeorz-Băi, Raionul Năsăud, Regiunea Cluj, format caiet şi aşternut pe 355 file, scrise pe o singură faţă. Lucrarea a fost încheiată în luna decembrie 1960. E de genul monografiilor tradiţionale şi practicate în zonă, dintre care puţine s-au tipărit, dar şi mai puţine se păstrează ca manuscrise. Mai multe informaţii nici nu se relatează aici despre poveste, în speranţa măcar a xerografierii ei. Şi tot atât de important, ca gen şi curiozitate a răsfoirii unui jurnal din primul război mondial, este alt manuscris! Fără titlu, fără început şi sfârşit, de formatul unui carneţel cu coperte groase, de carton, scris cu creion chimic. În fapt un Jurnal de front. Are două părţi, numerotate 1-24 şi 1-52, între care scris pe note muzicale şi text e marşul La arme de Şt. O. Iosif, datat 27. II. 1915. Prima notare în manuscris e din 10 noiembrie 1914, zi de marţi. Învăţător se dovedeşte şi pe front, însemnând aceste impresii şi experienţe de război, prin cele câteva imagini-document. Cu totul aparte e acest jurnal nedezvăluit nimănui de martorul-autor. Dar cuiva trebuie să-i fie necesar acest document (în plan istoric sau literar), absolut original şi autentic! Iată, la întâmplare, un fragment din notarea zilei de 19 februarie 1915: mai bine de 5 luni n-am auzit clopotele de la biserici. Azi trecând prin Skotnik le-am auzit şi mi-a venit în minte că este sărbătoarea sfinţilor Vasile, Grigore şi Ioan. La dreapta tunurile ne aduceau aminte prea des că suntem în război. Sunau des că s-au aprins lupte mari.
Dintr-un act de donaţie nr. 5 din 19 august 1979 întocmit de Muzeul orăşenesc din Sângeorz-Băi prin muzeograful Iacob Vranău), reiese că dr. George Uza a predat instituţiei o parte de documente şi manuscrise, consemnate în 12 poziţii. Pentru dezvăluirea personalităţii acestui nume, dar şi pentru a se şti de urma lor, e bine să se afle în special de următoarele, de la poziţiile:
5. Diferite expuneri, însemnări, cuvântări (în manuscris) ale lui Iustin Sohorca, 32 file;
7. Un caiet cu 11 file, autobiografia lui Iustin Sohorca;
8. Un caiet cu 18 file Însemnătatea sărbătorilor naţionale de Iustin Sohorca;
9. Un caiet de 24 file şi fragmente de file cu cântece populare şi notele cântecelor de Iustin Sohorca;
11. Un caiet de 43 file Datini şi obiceiuri din Sângeorz de Iustin Sohorca.
Valorificarea în presă a poziţiilor 9 şi 11 e posibil să releve în persoana lui Iustin Sohorca şi un folclorist. Ceea ce at echivala cu o descoperire a unei laturi neştiute a activităţii lui şi ar adăuga un nume inedit în Dicţionarul folcloriştilor. În atenţia cercetătorilor folclorului mai trebuie să fie şi tatăl său, preotul Silviu Sohorca, pasionat culegător de doine, hore, glume şi datini populare, remarcat ca harnic colaborator al Familiei prin 1871.
Pentru lămurirea unor întrebări (ca pensionarea grăbită) şi completarea prezentei informaţii a portretului, dar şi pentru a cunoaşte cum şi-a văzut propria-i viaţă în documentul de la poziţia 7 a donaţiei, ar fi binevenită publicarea autobiografiei sale.

Teodor Tanco, "Virtus Romana Rediviva", vol. VI – Memoria viitorului, Bistriţa, 1987, pp. 355-360.