De peste ocean culese (2)

Cei 900 de kilomteri de la Windsor la Montréal i-am parcurs cu un truck. (Truck-ul e ceea ce in Romania se numeste tir). Aveam în calcul mai multe posibilităţi: să iau avionul de la Detroit (varianta cea mai scumpă, dar economiseam timp); să iau un autocar pe ruta respectivă; era apoi promisiunea Danei şi a soţului ei, Iulian, de a mă duce cu automobilul lor, căci şi aşa voiau un week-end departe de casă (Corina le promisese, la telefon, că le poate aranja aşa ceva la Montréal), dar, din pricini de ultima oră, intenţia lor s-a suspendat.

Am cunoscut, cu trei ani in urmă o simpatică pereche, Adrian şi Cătălina, soţul fiind coproprietar la firma de truck-uri Delta. Auzind de intenţiile mele, mi-au oferit să fac drumul cu un truck care are mereu de mers la Montréal, iar şoferul e român. Ce agreabilă ofertă!

Soferul e tot un Adrian, originar din Piteşti, unde fusese economist. Acum conduce un enorm vehicul, proprietate personală (« Cu o lună în urmă, am plătit ultima rată » - îmi spune cu satisfacţie). Am plecat seara, spre ora 9, şi aveam să sosim la destinaţie în jur de 10 dimineaţa, eu coborând într-o parcare unde el şi Alin se înţeleseseră prin celular « să mă deverseze ». După miezul nopţii am oprit la o benzinărie din Trenton, pentru un somn de trei ore. Era pentru întâia oară când dormeam pe un pat de cabină moto. Adrian a urcat « la cucurigu », a pus ceasul deşteptător şi mi-a cerut ca atunci când sună sa-l trag bine de braţe findcă nu-l aude când e foarte obosit (venea din Carolina de Nord). Pe traseu, am discutat multe, era bine informat despre ce se întâmplă în ţară, ne-am văicărit pe seama fotbalului românesc, ne-am spus bancuri cu Bulă; ştiam de la prieteni că un sofer de cursă lungă are nevoie, pe timpul nopţii, de cineva alături care să-i ţina atenţia vie, vorbindu-i.

A refuzat sa-l recompensez băneşte pentru gestul lui, încât nu mi-a rămas decât sa-i ofer un exemplar din recenta mea carte, ceea ce i-a făcut plăcere. Cine afirmă că românii de pe alte meridiane nu se înţeleg bine între ei bate o monedă… suspectă.

*

* *

Orchestra simfonică din Montréal (OSM), împreună cu Loto-Québec au organizat în aer liber, gratuit, un concert în « Parc de l``Honorable-George-O`Reilly, Verdun ».

Intitulat « Voyage en Russie », programul a cuprins cinci capodopere din repertoriul rus: strălucitoarea uvertură la opera « Ruslan şi Ludmila » de Glinka, încântătoarele « Dansuri cumane » de Borodin, romanticul vals din « Lacul lebedelor » de Ceaikovski, « Uvertura 1812 » a aceluiaşi celebru compozitor şi deliciosul Vals nr. 2 din « Suită pentru orchestră nr. 1 » de Sostakovici (utilizată în fondul sonor al filmului cu acelaşi titlu).

Am făcut cu maşina 20 de km până la parcul respectiv şi, după parcare, încă 1km şi jumătate pe jos, ca să intrăm în masa de aproape 10 mii de doritori (cică) de muzică simfonică. Eram dotaţi cu scaunele rabatabile şi ne-am aşezat sub un arţar, aşteptând îndelung să înceapă concertul.

Acustica a fost rezonabilă, dirijorul – un maestru, în schimb aşa numitul « port-parol et et animateur » l-am găsit penibil. Înaintea fiecărei piese concertistice se agita pe scenă, ca la un spectacol de varietăţi, avea momente de bufonerie – şi lumea râdea, parcă aşa ceva dorea -, asta înainte de Glinka, Ceaikovski etc. Sunt obişnuit ca pe scenă să existe sobrietate, find ţinuta protocolară care pregăteşte primele acorduri ale orchestrei. Aici însă…

Postura de cabotin se pune pe seama artiştilor mediocri, dar acuma am avut revelaţia ca şi spectatorii, la rândul lor, se pot situa la acest nivel. Cei mai mulţi aveau disponibilităţi pentru discotecă, iar viermuiala de pe alei şi de pe pajiştele generosului parc venea ca o conformare şi confirmare în acest sens. Şi eu care încercam o amintire deşuetă: ţinuta specatorilor din alte vremi, cu papion sau cravată, cu evantai şi lornion. O! veacul înaintează, vorba poetului.

Iată veacul: câini scoşi la plimbare (probabil, cei…melomani), biciclete, cărucioare cu bebeluşi, îngheţată, apă plată, iaurt, bărbaţi/copii pe patine cu rotile, pantaloni scurţi, piepturi feminine goale până aproape de sfârc, trotinete, perechi de tineri sărutându-se în ritmul « Lacului lebedelor », multe aparate foto (ele trebuind, nu-i aşa? să înregistreze ceea ce posesorul de aparat… nu asculta), tinere perechi întinse pe iarbă, altele conversând te miri ce, câte un chiot înăbuşit, ţigări fumegânde, aplauze – pentru ca aşa şade bine -, secvenţe de rap pe fondul sonor din « Dansul săbiilor » de Haciaturian (piesă oferită, ca răsplată, publicului… meloman).

A fost frumos, emoţionant…

Îmi aminteam de zicerea latinească cu pâinea şi circul. Deocmdată, canadienii le au.