Despre „Golanii” lui Liviu Rebreanu

            Se știe că în 19 iunie 1912, la 27 de ani, Rebreanu a publicat la Orăștie prima sa carte de proză scurtă, intitulată Frământări, care cuprinde 10 nuvele și schițe. În ultimul moment, a dorit să-i schimbe titlul în Golanii, dar a fost prea târziu; probabil, s-a gândit că titlul acesta ar fi avut mai multă priză la public. Peste patru ani, în aprilie 1916, va fi tipărit cu titlul dorit, cu câteva adausuri nesemnificative, cu o prefață semnată de M. Dragomirescu, dar nici așa nu a avut succesul așteptat, deși va fi reeditat în 1920, 1925 și 1929. Totuși, despre ea au scris la vremea respectivă: G. Topârceanu, M. Sorbul, C. Spiru-Hasnaș și C. Șăineanu (pentru mai multe amănunte vezi Niculae Gheran, Rebreniana, vol. I, Editura Academiei Române, București, 2017, pp. 29-33).

            În Ardeal, în 1916, apărea la Brașov una din cele mai citite reviste în limba română (chiar dacă și-a desfășurat activitatea sub semnul cenzurii până în august 1916): Gazeta Transilvaniei, înființată încă din 1837 (continuându-și apariția până în 1944; din 1990 și-a reluat-o până în 2009). Aproape că nu era sat în care fie preotul, fie învățătorul, sau amândoi, să nu fie abonați la ea. În această revistă (anul LXXIX, nr. 151, din 15 (28) iulie 1916) a apărut o cronică elogioasă despre volumul Golanii, astfel că numele viitorului romancier va deveni cât de cât cunoscut, înainte de publicarea romanului Ion, în 1920. Cronica este semnată cu pseudonimul Orest și v-o prezentăm mai la vale în ortografia și punctuația vremii, doar într-un și într-o le-am adaptat scrierii actuale.

                                                                                                     Icu Crăciun

„Un prozator nou: d. Liviu Rebreanu

            Într-o vreme când, în afară de excepțiuni strălucite, tânăra generație a scriitorilor noștri este înzorzonată cu tot felul de etichete cu atât mai goale, cu cât sunt mai dornice de rafinărie, într-o vreme când ca să fii poet ajunge să scrii Hai la moară – Ce ocară! Iar ca să te numești prozator ajunge să fii pamfletar și să-ți încerci mușchii brațelor cu o delicată siluetă femenină – se cuvine să spunem lucrurilor pe numele lor simplu și adevărat. E singurul serviciu pe care-l putem face cititorilor cari au nevoie de o sinceră colaborare cu noi, pentru a se putea orienta mai sigur în răsunătorul vălmășag cu care lipsa de talent, impudică, înfruntă talentul.

            Suntem fericiți că acest prilej ni-l dă, într-o neașteptat de largă generozitate, d. Liviu Rebreanu. Volumul său de nuvele – Golanii – îl așează, fără nici o îndoială, modest, tăcut, dar masiv, în rândul prozatorilor noștri de seamă. Pentru noi, cari nu avem altă lege de cât iubirea dezinteresată a frumosului și dorința a vedea cu ochii epoca de aur a literaturii române, este mai mult decât o trecătoare datorie să afirmăm aceasta cu toată convingerea.

            Prima și cea mai caracteristică însușire a dlui Rebreanu este că unește, într-o plămădeală artistică, o mai mare putere de realism cu o concentrată analiză psihologică. Din această împreunare rezultă o frumusețe tragică, care rămâne cu atât mai impresionantă, cu cât, din când în când, se învăluește cu un colorit descriptiv de-o intensitate aproape epică. În această privință d. Rebreanu este de aproape înrudit cu scriitorii ruși, de cari îl apropie și înclinarea pe care o are pentru cei mulți, umiliți, proști, primitivi și sfărâmați. Dacă mediul și eroii dlui Rebreanu sunt lipsiți de farmecul paradiziac al nobleței sufletești, este însă neîndoios că cu toată schilodenia lor desgustătoare, sunt oameni adevărați, viață clocotitoare. În tot volumul stăpânește acea mizerie omenească – dela codrul de pâine uscat, până la inima plină de bube – care ne face de atâtea ori să ne simțim în această lume osândiți, fără speranță, - niște biete zdrențe. Și zdrențe murdare sunt, într-adevăr, și Gonea din Golanii și Ghinea din Cuceritorul, și Șulea din Ocrotitorul și șeful de gară din Proștii și Didina din Culcușul și toți eroii dlui Rebreanu. Dar aceste zdrențe, așa cum sunt luminate de puternica viziune artistică a novelistului, se schimbă, ca prin farmec, nu mai sunt petece moarte, ci bucăți vii ale sufletului omenesc sfâșiat, iar, uneori, aproape niște stindarde mărețe și posomorâte în care flutură sufletul mare al celei mai adevărate Tragedii. De aceea unele pagini ale d-lui Rebreanu par scrise cu litere mânjite de sânge și aprinse de foc, sau încrustate cu vârfuri ascuțite de oțel.

            Cu analiza lor implacabilă, cu scurtele lor fulgerări de înaltă putere descriptivă, paginile din Golanii închid în ele un infern mic, dar adevărat și îngrozitor ca ori ce infern. Iată, luminat de sângeroasă văpaie, un colț din acest infern al d-lui Rebreanu:

-Dă-mi, Didino… nu mă lăsa de rușine – o cihăi Cîntăreanu necontenit. Haide Dă-mi!...

-Ia lasă-mă-n pace, golane!... Nu-ți dau nici un ban, că m-ai înjurat! – urlă Didina strâmbându-se la dânsul ca pisica ce se apără de o hărmălaie de câini.

            „Cântăreanu stătu câte-va clipe ca o stană de peatră. Părea că se gândește. Apoi deodată începu a schimba fețe-fețe ca un lunatic. Vinele de pe tâmple i se îngroșară ca niște lipitori hrănite de sânge, fruntea i se încreți, nările i se umflară, iar pumnii i se încleștară, așa că unghiile i se infipseră adânc în carne. Începu a sforăi repede, ca un bolnav de plămâni…”

            Cine nu simte, că în clipa următoare în Cântăreanu va sări, în formidabilul ei salt, bruta din străvechile adâncimi de întuneric ale ființei omenești? Cine, prin analiză, gradată cu atâta măiestrie de autor, nu se așteaptă cu sufletul strâns de spaimă, la una din acele înjosiri cari ne fac să plângem pe propria noastră ticăloșire și bestialitate?

            Și iat-o – sculptată în roșu de flăcări, de sânge și de vânăt întuneric – intensificată până la teribila frumusețe a unui simbol – Bruta:

            „Se năpusti ca o fiară asupra femeii, o înhăță de gât și o tăvăli jos.

-Dă-mi, că te omor!

Și o lovi cu pumnii peste cap, peste ochi, peste foale…Ea țipa ca din gură de șarpe:

-Nu dau, hoțule, nu dau… Nu dau!...Aoleou! nu dau!...N-am…

„Dar Cântăreanu îi urlă în urechi, necontenind cu ghionturile:

-Ba ai, hoață, știu bine că ai!...

            „Femeia se zbătea sub loviturile lui ca o broască strivită în călcâi; în câte-va rânduri se opintise și ea să-i împlânte degetele în ochi, dar Cântăreanu băgă de seamă, își trase capul îndărăt și începu s-o lovească cu picioarele în șale. Și Didina tot mai gemea cu glasul scăzut:

-Nu dau, hoțule, nu dau!... Omoară-mă, dar nu-ți dau nici un ban!”

            Puterea de plasticitate cu care novelistul a prins, în cea mai pasionată și mai instinctivă încleștare, aceste două suflete – unul stăpânitor brutal, celălalt rob răzvrătit și minunata artă cu care, mai târziu, îi culcă pe amândoi, unul în brațele celuilalt, pe lespedea înfierbântată a unei patimi oarbe – dovedește, credem, cu prisosință, că d. Rebreanu nu se joacă cu scrisul, ca atâția din contimporanii săi.

            În toate novelele din Golanii d. Rebreanu pândește mișcările, încordările și deslănțuirile instinctelor și, cu acel sânge rece care caracterizează pe realiști, știe să surprindă punctul culminant, dela un fapt oare care capătă perspectiva marei tragedii omenești.

            De-o aspră frumusețe sălbatică, limba în care sânt turnate novelele d-lui Rebreanu, are tăișuri ascuțite de pumnal și une-ori, aroma primitivă a unei rădăcini cu pământ proaspăt și plin de sevă.

            Încheind, nu putem de cât să aducem o dreaptă recunoaștere d-lui Mihai Dragomirescu pentru judicioasele rânduri cu care întovărășește cartea și pune în lumină acest talent.

V-l,                                                                                     Orest.”