Despre inegalabilul farmec al tăcerii

      Cohorte de exegeţi ai nimicului sar în mass-media –tv-uri şi presă- folosind în loc de prăjină întrebarea pustiitoare: „Cum se face că nu iese fostul Preşedinte Traian Băsescu din „asurzitoarea tăcere”?  Cum de nu ia  poziţie –sabia şi coiful- în faţa  (ne)cazului presupusei  amante blonde Elena-Gabriela Udrea? Unde-i loialitatea, prietenia, de nu şi iubirea aprig bănuită până mai ieri?

    Au nu vedem noi cum Hyperion al lui Eminescu frânge spaţiul şi timpul, alergând la Demiurg spre a cere permisiunea de a-şi salva iubirea lui? Sau cuplul din „Strigoii”(atât de apreciat de Bernard Shaw) al aceluiaşi autor, unde perechea, devenită fantomatică, uită de sine în focul iubirii şi surprinşi de zori sunt prefăcuţi în stane de piatră. Şi încă să nu dăm iama în câmpul altor eroi celebri din literatura universală. Ce poveşti înduioşătoare despre „lipsa de recunoştinţă” ce ar dovedi-o acelaşi Preşedinte, recunoştinţă despre care s-ar fi interesat –zice-se- aceeaşi doamnă blondă la prima ei aterizare la Cotroceni, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut decât din ziua aceea pe dl. Băsescu şi nu de nişte ani. (Să fi fost asta singura necunoscută ce mai rămăsese în relaţia lor de pe la Primăria capitalei?)

     Iar marele „guru” al presei, CTP, iese cu lancea insultelor, chemându-l în noroiul arenei pe omul de stat şi recurgând la etichetări ce fac ruşinea ziaristicii  postdecembriste: „derbedeu politic”; „om fără viitor şi nici măcar trecut politic”. ..Şi câte alte  judecăţi făcute  nu cu mintea, ci cu dovleacul rămas  de la haloween.

     Simpatizanţi sau vrăşmaşi ai lui Traian Băsescu recunosc merite mari şi incontestabile ale fostului căpitan de navă. (Conducerea unei stâne de oi de către viitorul rege David, conducerea unei nave de către un Comandant şi conducerea unei naţiuni au factori congruenţi surprinzători). Dincolo de scăderi preabine ştiute, marele merit al fostului Preşedinte este „despărţirea apelor”, adică a instituţiilor statului: legislativ, juridic şi executiv, ceea ce universal se spune  a fi „independenţa justiţiei”. După adevărate bătălii politice în care a fost sprijinit şi de alte democraţii nord-atlantice, spre a nu deveni şi noi o Ucraină. Când fratele domniei sale a fost trimis în faţa justiţiei, a avut tăria de a spune în premieră politică la noi, că „justiţia să-şi urmeze cursul”, păstrându-şi dreptul de a plânge în singurătate  (căci oameni suntem totuşi). Era o premieră pe o vreme când conducătorii de partide însoţeau inculpaţii colegi de partid spre tribunale, într-o stranie şi penibilă „solidaritate”. Ceva s-a rupt în filmul frăţiei întru ticăloşii de pe scena politică, iar cu timpul şi impresia că se instrumentează „dosare politice” se disipează alert. Cine mai spune azi că dosare precum ale lui Adrian Năstase, Voiculescu, Borcea, Becali, Hrebenciuc şi alţii au fost politice? Gogoaşa s-a dezumflat.

    Nu putem spune că repunerea „pe şine” a Justiţiei , a statului de drept este o operă terminată, că nu mai e nimic de  corectat, Doamne fereşte! Fundaţiile unei construcţii nu arată niciodată prea strălucit, dar sunt o mare proiecţie spre viitor.

    Cui i-ar servi deci o ieşire publică a fostului Preşedinte spre o potenţială (?) disculpare a  doamnei Udrea? Prea multe pietre de moară şi-a legat de gât femeia în decursul timpului, dintr-o ambiţie feminină cu antecedente îmbelşugate în politica românească. Prea sunt copleşitoare probele ce-i sunt împotrivă. Şi nu ne putem niciodată albi pe noi, înnegrind pe alţii. Sunt lucruri diferite, totdeauna incongruente. „Halal independenţă a justiţiei pe care a clădit-o!”- ar fi sărit corul triumfalnic al antibăsiştilor. Aşadar, o ieşire din „silenzio stampa” ar fi fost nu doar nefolositoare, ci chiar dăunătoare egal de mult fostului Preşedinte şi fostei sale şefe de cancelarie. De-ar fi fost! Şi de-ar fi doar atât!!

     E cert că între Traian Băsescu şi protejata sa a survenit o ruptură cu deosebire după aşa numitele „poze de la Paris”(că doar parizienii Lumiere(s) au descoperit fotografia). Şi poate nu pozele, cât posibilul „sonor”al acestora, devenit raport SRI către Preşedinte  şi clasificat de acesta ca „secret” (după mărturisirile înseşi dnei. Udrea). N-au mai fost de atunci extaticile declaraţii „băsiste” în sprijinul „celui mai onest candidat la preşedinţie”, recte doamna blondă. Cum în „Jurnalul” aceleiaşi doamne, trimis lui Ion Cristoiu, dânsa recunoaşte că în campania prezidenţială, „cu vorbe bune şi rele” a făcut tot ce a putut şi ştiut, acţionând în favoarea...şefului executivului, ale cărui şanse păreau copleşitoare. Deşi public, cu juma’ de gură se declara „antiponta”. Posibil şi la Paris tot o mică „conspiraţiune” cu şefa de atunci a DIICOT, Alina Bica în acelaşi demers de susţinere amintit, în timp ce preşedintele Băsescu era pe baricade opuse, dacă nu chiar în război pe viaţă şi pe moarte cu şeful executivului, dl. V. Ponta. De aici şi „frigul polar”în relaţia Băsescu --şefa PMP, biroul rămas gol, carnetul de membru  de partid” rămas necompletat, deşi s-a mai băut o bere în public şi alte fineţuri de om de stat, nu de mârlan...

    Celor ce-l chemau frenetic în arenă le-a trimis  recent emailuri duioase, scriindu-le despre farmecul liniştii, plus formula finală: „Mă simt fericit (liniştit) în mijlocul familiei”. Îmi aducea aminte de împăratul Tiberiu, care a refuzat invitaţia senatorilor de a se muta din Capri la Roma: „La ce bun să vin la voi? Mai bine să vă arăt ce varză frumoasă am în grădină.”

    N-a fost şi Cuza  răpus de marea lui pasiune pentru Mara  Obrenovici? Şi câte altele... Spre deosebire de Al.I. Cuza sau tragedia „Titanicului”, expreşedintele şi-a salvat „nava construcţiei politice” personale în ultimele momente, recăpătându-şi „vederea” asupra aisbergului fatal. Iar de pe margini, gloată multă îl insultă: „Nu aşa-i filmul! Nu-i aşa! Scufundă-ţi vaporul! Dă-i drumul!”